dragomir stefan(Iubeste Alegria SI Iubirea ,omul n

Picătura nesferic de sferică încremenită ca o picătură stîngînd într-un nod fără glas strîngînd pana ca o rană lungă a timpului ca o rană desenată pe un cer de ceară unde ochi de ploaie pe un cer

Undeva prin desișurile timpului demult uitate . . . Tărîmurile de mijloc . Acolo in colbul aproape opac al istoriei Frageda lume isi croia inceputurile intr-o lume unde intrepatrindu-se oameni

Lovit de raza uscata aproape crudă Ucigînd timpul ca o săgeată geometrică Rădcinile spațiului într-o conversie atemporală Ca o linie discontinuă,ca un arc încordat La țărmul viselor uitarea.

Mă leg de frunzele ce ning , Și nu mă tremur în cădere . Mă văd tîrîndu-mă așa lipit Pîn mă încalț cu fostele picioare .

Revărsarea întunericului în valuri obscure Ne îmbăta cu iluzia colbului de zimbru Așteptarea, o amețitoare dilatare a unei disoluții interioare Să lăsăm vrăjeala , dacă eu exist,există Noi adică

Aripa timpului, ca un colb al întunericului Tu ești eu cînd nu sunt tu Apogeul unui zîmbet , o umbră de sîrmă Ca un țipăt nearticulat \"La capătul pămîntului uitarea\". Multumesc pentru

Inelele lunii sfâsiau groaza în lungi fâsii, Asemenii mucegaiului nobil, Băltind în sîngele celorlalți. Mi-e frica de fiece dată Că ma voi trezi viu. Iar frunzele metalice Ce imi acoperă

Cuvinte făr de înțeles Ca niște ierburi făr de rădăcină Aș vrea să cred sau să visez c-ăs viu Prin frunzele ce-mi cresc pe trup Să mai adie Zei c-antîia oară.

Dacă timpu-i un fluviu revărsîndu-și brațele prin ghearele Adîncului Atunci Adevărul să fie oare Agonia?

Aripile sufletelor rătăcite amorțiră... Veniseră zeii Stelele înghețate se cutremurară sub picioarele metalice Sufletele pierdute se-ascunseră deodată sub rocile tremurînde Un bătrîn îi blestemă

Prima dimineață de întuneric, un început...sau poate doar al sfîrșitului. Pe dîra ștearsă a cerului Soarele răsări pentru abisul muzicii sferelor. Acolo, poate nu atît de departe, cam spre centrul

Am văzut apoi cum Samael cosea aripi de fier unui bătrîn senil ,care cu fiece cusătură devenea mai mic ,încît atunci cînd fu aruncat spre nicăieri ,înțelese întîia oară că va atinge porțile

Stropii uzi alunecau răcoros curmând suferința Ultimele picaturi de lumină scurgeau ântre potecile vieții și-ale morții o liniște ca niște bobițe de ison Și-ncepui să mă scald ân mireasma duhorii

Nu-i nimic că mori Nu te opri să-ți iei adio Þine-ți nemurirea cu ultima tremurare ȘI scap-o făr s-o privești ,făr de a-ți fi frică... de veșnicia ei Chiar de-și înfige colții în suflet Și

Odată am răsturnat cerul pe spate Și totuși cocorii nu zburau cu spatele -n jos Însă visele ni se-nfășurau de durerea gîndurilor ... fluturilor de ceară Apele sfioase se-necară dincolo de

Nu vei cunoaște umbre care În miezul timpului uitată Tăcerea adîncă a iluziilor nevisate Privirii apropieri sorții.

Stam jos eu și cu tine În mijlocul nopții Stropiți de sîngele frunzelor Pe care toamna le încunună Cu cenușă. Iar cocorii rătăciți ... Þi-amintești Mistuiau o clipă firescul Într-un zbor

Stateam toti in fata lui... Oamenii atirnati ,de sirma Asteptau sa fie salvati Apoi stateam in cerc Ne auzeam pasind apasat E amuzant de trist Cum pluteam in cercuri Toti o clipa ne

Am vazut cerurile risipite Sufocind ...Soarele Creind lumi nebanuite singelui noptii Noaptea prabusindu-se Dezgolita patimilor norilor cumulus Rupind alene din umerii amurgului Vise de

Atâtea cuvinte aruncate agitâdu-mi indiferenta Fara de scop ce fara de suflet Ca niste pasari de umbre Cu aripi de sârma Ma surprind deseori c-am uitat De unde incepe uitarea Si uit.

De vintul termic nu ar fi Pierzind in treacat diferenta A geostroficului vint La al presiunii nivel Iar vintul geostrofic muscind Al presiunii nivel Fiind mediatica temperatura Lovind

Ploua adinc cu picaturi mari Cit mugurii cei mari incolaciti De buburuze Si e doar marti Norii ca niste picioare inamolite Ingenunchiaza cerul opac intretaiat Nordul intepenit strivit imensei

Vin zile din ce in ce mai reci Din ce in ce mai mici Peste tine Te prinde nedumirita Fiece anotimp Fiecare clipa Parca mai trista,mai mica Ca o amintire Vine iarna ce te prinde Ca o alba