O beţie din care lipseşte doar Marx

Stau pe balcon, cu curu’ pe o ladă de plastic goală, de la Cola. Șprițul de căpșunică mi-e-n stânga, semințele-n dreapta. Scuip cojile direct pe ciment, că-i cald și-mi picură transpiraţie pe la tâmple, da’ e bine. Când ai și soare, și spriț, găseşti rapid un motiv de bârfă. Păi ? Ce-ți mai trebuie ! Așa că hai m-apuc să-ți zic de nea Ge. Gelu mă ! Îl știi. Nu-l ştii ? la de la garsoniera 4, care coboară scările parcă s-ar da de-a dura și are față elev într-a unşpea. Dacă-l vezi de la distanță, zici că-i un băiat care încă mai ține pe spate ghiozdanul, dar nu, frate! E bărbat! Mă rog, bărbatel, că să-l oftic puțin. Matur, în toată frustrarea lui! N-are rost să o dăm pe ocolite: E pitic! Și se vede de la o poștă! Cu tot orgoliul și înălțimea lui de trei cartofi, e totuşi un mascul ajuns la maturitate, în ciuda dimensiunilor! Are un metru patruşdoi da cu tot cu adidașii cu talpă groasă și cu spatele drept ca rigla. Îi iese oftica din umeri, din ochi, din tălpi, din tot ce are el mic și plin de năduf. Nu zice „sunt mai scund”, zice „sunt pitic”, da’ cu vocea aia pițigăiată de tractor fără ulei, că parcă vrea să te lovească fonetic. Răutatea din el e de concentrat, cum e oțetul ăla la 9%. Numai din venin și supărare a fost făcut. Dacă universul ar avea robinet, l-ar ține doar să-i dea drumul în cap. Și-o recunoaște singur: „Ce să fac ?! N-a plouat !” Da’ nu o zice cu haz. Nu râde, nu glumește. O zice ca și cum tu ești de vină. Cu ură, cu ciudă, cu glas de sobă spartă. Și se oftică. Se oftică rău. Așa l-a prins viața – jos, dar cu privirea-n sus, fixată pe orice pare mai înalt ca el. Adică tot. Din cauza asta, și-a adaptat casa. Gresia – pusă cu cinci centimetri mai sus. De ce? Ca să nu-i pară lustra înaltă. Oglinda – montată undeva între buric și genunchi, că acolo-i vine lui faţa. Dulapurile? Joase, cocoșate, zici că-s bătrâni la coadă la bilete. Tot ce e în casă e ca-ntr-un univers paralel, pentru oameni care-au făcut pană la creștere și-au abandonat mândria. Da te întrebi, poate: „A reușit să se însoare?” A reușit, bro! Cu Coca. Un metru nouăzeci, cu umeri cât un raft de bibliotecă și trecut tumultuos. Fostă voleibalistă, actuală legendă vie. Oameni buni, femeia asta a trecut prin toate scările blocului ca trenul de marfă prin haltele cu personal. De la unu la opt, plus două blocuri vecine și unul în construcție. A fost campioană la… cum să zic… „turism social”. Acum s-a cam împlinit. Se dă jos din jeep-ul lu Ge când vine de la piaţă zici că se hurducă afară un compresor rusesc cu bucle, după ce-a luat o bordură în plin. Are voce, are ton și privirea aia de « mișcă-te sau mori ». Pentru ca - tre s-o spun și p-asta: și-a luat băiatu bartai troaca, frate! Un 4x4 cât o garsonieră la sol, negru, cu geamuri fumurii și atitudine de „nu parchez, domin !”. Da mă ! El, un răsad rahitic! Cât să urce Everestul și să dea cu spatele în groapă. O tărăbanţă neagră, geamuri fumurii, ocupă un loc jumate de parcare. Taman pe locul de lângă mine. Eu, cu Dacia mea, stau strâmb și mă rog s-o scoată el întâi, că altfel îmi ciufulesc oglinda. Stai să-mi torn un pic… Așa, tati! Cu sifon, să muște de limbă. Ei, și-ntr-o seară… băăăăă, stai că aici vine tăvălugul! Într-o seară, Ge vine mai devreme acasă. Zici că-l trăgea curentu’ la glande de se simțea „agitat în stern”. Eu cred că-l mânca presimțirea la ce găsea. Bagă cheia în yală, intră... Și-n fața lui, în pat ? Nea Leon ! Ce te uiţi aşa ? Ăla cu napolitanele și țigările la bucată de la parter. Era în pat cu Coca. Nu tu haine, nu tu… ce mai! Coca – tolănită ca o vacă, cu sânii răzlețiți pe orizontală. nea Leon – cu tricoul pe cap și izmenele în gât. Se încurcase în elastic de zici că se lupta cu o curea de transmisie ruptă – bătea din picioare și se răsucea ca un motor de Dacia fără ulei! A scos Ge un urlet de a vibrat ușa de la lift. – "Ieși, băăăă, că-ţi rup osiaaa!" Da’ nu te gândi c-a fugit ăla ca mușcat de șarpe, nu! S-a ridicat calm, s-a scuturat de vinovăție și s-a apucat să-și tragă chiloții la loc ca și cum tocmai terminase o inspecție la centrală. Urla Ge, zbiera, pufnea, se învinețea la față ca dopul de la damigeană, și nea Leon calm ca un pepene rece, ce face? Îl prinde pe pitic și-l proţăpeşte-n-tr-un cui. Pe hol. Lână lift. Pe cuvânt de onoare și spriț de căpșunică! Nea Leon l-a pus acolo pe pitic!!! L-a ridicat de guler, ca pe un rucsac și l-a atârnat, frățioare, într-un cui, cam pe unde sunt puse ghivecele cu mușcate. Cuiu’ ăla era pentru flori, dar a ținut piticu’. Ziceai că e bibelou cu ură, pus la uscat. A stat 17 ore așa, cu picioarele fluturând în aer, ca frunza pe toamnă, cu gura plină de înjurături și obrajii umflați de rușine. A scăpat doar pentru că a venit poștașul și, necrezând - cum poate un optzecist ar fi fost tentat să intre-n ispită că-i o instalație artistică, a dat alarma. Altminteri, acolo rămânea, până-l acoperea praful și-l trecea în cartea de imobil. Și-acuma? Să te ții râs. Umblă Ge cu jalba pe la administrație! Scrie cu pixul pe hârtie albastră, subliniază cu marker, face copii xerox la fiecare colț de nerv. Vrea să-l scoată pe nea Leon de pe tabelul de întreținere. „A lezat onoarea scării!” – zice. „Până nu-i dă jos taraba de la butic, eu nu am liniște-n piept!” De când umbla ăsta, parcă i-a mai crescut și barba, i-a acoperit tot capul și parcă a început să semene cu un inspector de CAP care a ratat întregul sezon de recoltă. Zice el: „Acum lumea o să mă ia în serios!” Păi nu, frate! Nu, nu și încă o dată nu! Și eu? Eu stau pe ladă, îmi torn încă un șpriț și mestec o sămânță. Viața e frumoasă când ai balcoane, vecini și povești care curg mai bine ca vinul. Hai noroc!