Spovedania unui tiriplici în ale poeziei

Poezia — meditam ştergând de praf un « Arghezi » —
nu se scrie cu nasul pe sus,
ci cu fruntea plecată în fața cuvântului,
nu cu gura plină de „eu”,
ci cu limba pusă pe învățat.

Discutabil, tocmai fiindcă totul pleacă de la Eu, iar asta este atât de evident la Eminescu, Minulescu, Whitman, Neruda. Tu scrii cum scria Dragoş Vişan pe vremuri, amesteca pasaje de poezie autentică, de mare calitate, cu tot felul de consideraţii, păreri, despre poezie, politică, jurnale de călătorie, viaţa familială, motam, mamaie, scoacra, peşti, saramură etc etc. Între voi nu e mare diferenţă. Dar recunosc că ai şi un pic de Toşa în tine, iar dacă el a plecat, rămâi tu să-i ţii locul.

Strofa care îmi place cel mai mult şi pentru care te felicit este:

Şi mi-am adus aminte că limba nu e pajişte
pe care calci cu bocanci de părere,
ci fântână săpată în piatra facerii,
cu dălţi ruginite de veac
şi funii împletite din multă răbdare,
de mâini care şi-au pus deştu’ ca semnătură
şi of-ul au ştiut alţii
să îl traducă.

Ca întotdeauna, prezența ta e o onoare, iar analiza – inconfundabilă. Stilul tău îmi amintește întrucâtva de Marius Tomescu… mai ales de perioada în care s-a mutat în bloc cu Sabin și a început să vorbească cu Stela – aduc, desigur în discuție referințe care, probabil, îți sunt dragi și familiare. Altfel, Ovidiu nu mai e ce-a fost demult: s-a îngrășat, iar chelia nu-l prea avantajează. Ce să-i faci... îmbătrânim.

Chiar mi-era dor de ei! Totuşi, e mai sănătos un stand up decât un război în toată regula. Dacă nu dispare site-ul ăsta, te voi analiza şi cum îţi place ţie... Şi chiar dacă dispare, te voi păstra şi pe tine la arhivă, că mi-eşti tare drag!