Misterul diamantelor

Lumina unei dimineți mohorâte ce se furișa prin perdele îl trezi anevoie. Proțăpită în fața lui, Madame Rosette îi arunca priviri încărcate de reproș. Diamantul dispăruse. Prinse trenciul și ieși grăbit. Ce explicații i-ar fi putut da? Nu înțelegea cum a putut să adoarmă. Afară, cerul vărsa peste case și oameni cea dintâi din ploile reci de toamnă. Zâmbi trist picăturilor mărunte ce-i răcoreau fruntea. Lângă mașină dădu nas în nas cu doamna Marie Letourneur, o bătrânică cumsecade pe care o ajutase cu câțiva ani în urmă. De atunci se simțea datoare să-i împărtășească “mici secrete”. Nici acum nu-și dezminți obiceiul, povestindu-i despre mașina parcată în piață. Scăpă cu promisiunea că va cerceta informația, ce cu atâta inocentă încântare îi fusese furnizată. Mulțumi politicos, salută și se adăposti în rabla personală. Acasă, după ce a răsfoit corespondența, a intrat în baie. Spălat și îmbrăcat cu haine curate nu mai arăta atât de obosit. Lucrurile se complicaseră și nu știa acum mai mult decât atunci când luase cazul în primire. O mulțime de întrebări nu îi dădeau pace. Cum reușise hoțul să fure diamantele? Cum de nici o cameră nu-l surprinsese? Cum intrase la madame Rossete fără să pornească alarma? Care ar putea fi următorul pas? Era îndreptățit să creadă că un nou as apăruse pe piață. Unul care îl cunoștea, care știa cum acționează. Numai că el, Michel Dupré avea un mare atu. Era omul care nu făcea niciodată ceea ce se aștepta de la el. Mai mult. Până acum nu fusese înfrânt niciodată, de nimeni. Era un motiv suficient de bun ca să continue. - Este lovitura cea mai bine pregătită pe care am văzut-o vreodată, îi spuse șefului, când îl vizită ca să dea raportul. Totul indică o acțiune foarte amănunțit organizată. Putem fi siguri că va continua cu o alta, la fel de spectaculoasă. Din cuvintele detectivului îți dădeai seama că hoțul îi inspira un sentiment de admirație involuntară, dar și puțină teamă că i-ar putea scăpa printre degete.