Putină cruzime azi

Uneori privesc la mine în oglindă și mă întreb de ce nu mai arăt cum arătam acum un an sau doi. De ce chipul ia o altă formă și de ce nu-l mai pot întoarce, nu știu. Alteori vreau să scriu și nu-mi trece nimic prin cap. Pare totul atât de gol încât și totul acela de nimic la care mă gândesc, pare un fulg. Privesc la oameni și le ascult cuvintele. Nu trag concluzii pentru că nu sunt adepta judecăților din oficiu, dar îmi place să compar personalitățile. Apoi, cu o ușoară teamă, privesc iarăși în mine. Și caut. Și caut. Nu găsesc nimic în comun cu ceilalți și-atunci mă întreb serios dacă eu sunt un om normal. Și-apoi ce treabă am cu restul lumii? Facă fiecare cum o vrea și când o vrea. Să las frumusețe de viață să prindă riduri? Păi, uită-te la mine! Ei, ce vezi? - Păi, ce-ai vrea să văd? - Vezi ce se vede, nu ce-ți dau voie să vezi. Da’ cu cine naiba vorbesc? Ar fi ceva să mi se răspundă că este conștiința. Unde suntem aici? Pe marginea fantasticului? Păi ce, vreau io să amețesc cititorul cu chestiuni filosofice, mici dulcegării, dar mari metafore, pentru a... A, ce? Nu, fraților, vorbesc singură. Parcă aș face doar eu asta. Hm, m-aș minuna grozav! Când vine o altă zi în viața mea, chinurile cuvintelor apar sprintene la orizont. Se hlizesc dușmănoase la mine, și, printre dinți, fantastice blesteme revarsă. Nu e ușor să viețuiești cu fățarnicele chinuri. Nu dor. Nu vă gândiți la durere. Astea te scormonesc în suflet și, aci îți dă o stare de euforie, aci îți dă o stare de jale. Sunt afurisite rău. Trebuie să fii un strașnic om să le biruiești sau măcar să te prefaci că nu-ți pasă. Gândirea trebuie să fie articulată, dar vezi tu, atunci când, în gând, spui gândirea mea trebuie să fie articulată, ei bine, un alt afurisit de gând vine peste și repetă: articulată, apoi întreabă: articulată?, apoi răspunde: da, da, articulată rău, apoi râde: articularea lu’ cârnat prăjit, ha, ha, ha, ha! Iute, să nu te domine chinurile, îți propui să-ți aduci aminte de ceva frumos din trecutul tău uman și sigur. Sigur, bananele erau cele mai bune. De ce? Pentru că nu se găseau în copilăria mea. Stăteam la câte o coadă, ă-hă, cine a stat știe ce spun și ar putea recunoaște aici cu mine, că bananele aveau un gust dement de banane. Nu, nu, tre’ să scormonesc după alte amintiri mai fericite. Hm! Mai bine scriu ceva. Am o voluptate cam vagă a inspirației. Ce-ar fi să mă apuc de scris, uite așa forțat. Bun! Uite, iau pixul ăsta, hârtia asta, care de fapt e factura la curent, nu contează, și scriu așa... Ce? Mai stau puțin. Un cuvânt oarecare ce-mi trece prin cap. Bun, am găsit: cruzime. Să fie o cruzime blândă și fericită sau una tristă? Păi, îi ofer valențe de ambele laturi. Și scriu: cruzimea adevărului se transformă într-o carapace lichidă. Așa, și? Sună ca dracu. Spui adevărul, pac, îți cade nivelul! Ești tras la zid. Ești vai de capu’ tău! Să ne golim viața de adevăr, urlă chinul din mine! Ba, să nu ne golim de adevăr, ci de cutele foamei și ale setei, să ne golim de sarcasmul ăsta al dracului de uman. Să devenim niște simpli, la naiba, simpli nebuni ale propriilor vise. Hai că fug la treburile casnice. Mai scriu și mâine.