paiața

n-am timp de cugetări simandicoase și nici trecutul să-l mai spăl nu pot. tu-mi ceri acuma să îți pun pe masă o altă eu de parcă n-aș fi fost? tu spui că ai oglinda aburită și că te vezi prin ea așa-ntr-un fel ciudat. și spui că lumea e menită doar să mintă? ești separat de alții iar asta n-am uitat. nu vezi cum lumea stă să cadă și parcă se rupe repetat? de ce ne-am ocorî la toate cinci răscruci? de ne-am lăsa haotic furați de vânt și duși acolo unde noi, naivi, ne-am tot gândit să fim! ce-ar face coaja dintr-un nuc bătrân și trist? prietene îți spun: sunt sincer și mă doare. tot ce privesc, ce simt și ce calc în picioare că sângele îmi urlă-n ființă deznădejdea. eu nu am fost nicicînd un conte-n altă viață, să-mi schimb figura asta să nu mai fiu paiață. adun din ramuri riduri, nu știu ce-i nemurirea, pe frunți le-așez așa precum se vede. dar uite, stăm așa, echilibrați firește, ca-ntr-o oglindă veche ce chipul urâțește.