Poezie
Menuet
1 min lectură·
Mediu
ce-ar fi așteptarea fără sânge
pulsând în ureche
să mi-o inchid
în iarba-fiarelor, a frunzelor de pelin, iar
fața întunecată a palmelor mele să ți-o las
în paharul uitat sub smochin
să ți-o infătișez fără argument
ca idee
diademă
să ți-o prinzi in piept,
ori camee
sfârșitul cu propriul său început
începutul cu iz de nesfârșit
fiind tu anotimpul
de care tălpile mi le-am împletit
cum ar fi fost atunci din mine
cuvintele șiroind în hainele grele
orbește
să-ți fi spus deodată
râsul tau mă uimește
mă înalță
râsul tău mă leagănă, mă descalță
dar să nu fii sigur că mereu vei deschide
o cetate cu o singură cheie
ca și cum focului i-ai cere zilnic
câte o scânteie
unde sunt șoaptele mele atârnânde salbe
prin șuvițele despletite de păr
îmbrațișările ca niște versuri blânde, elongate
și albe
unde-mi sunt mângâierile, vocale rotunde
poveștile cu dragoni
basmele
orele tandre alergând secunde
iubitule, unde?
(aiurite-fantasmele)
iată vremea câmpului albit
către seară
ceasul fruntii ascunse între genunchi
neliniștea degetelor tremurând desuet
întâmplările pe care le țin in poveste
mănunchi-ocolite minuni dinspre punctele cardinale
pierdute
în poala rochiei mele pe toate le-adun
și le trimit înspre tine
în pas de menuet…
003477
0