Djamal Mahmoud

halucinez nouri fumurii îmi acoperă cerul trec anotimpurile prin mine din porii mei izvoresc râuri e atât de plăcut să poți halucina numărând cu precizie copacii acestei planete e atât de

tăcând îmi trece tăcerea prin gând se zbuciumă-n mine tăcerea plângând tăcând îmi trece tăcerea prin vis se zbuciumă-n mine, se zbate-n abis vorbește, bocește, și strigă prin somn că viață-i o

nu uitați ochii atunci când treceți peste nisipurile vlăguite de sete așterneți-vă pielea măștilor pe arene licitându-vă lacrimile ilustre și stingând deșertul în craniile noastre vor

în umbra privirilor duioase ale amurgului sub lacrimile razelor mă plec acestui pământ mă înfig precum firul de iarbă-n fața furtunii în rădăcinile mele în poalele voluptoase ale

pur și simplu exist, cum există toate ființele și lucrurile din jurul meu; tac, cum tac malurile, cum tace lumina peste val; palpit precum apele peste alge și pământ. mă dezgolesc

e atât de armonios și cald acest soare încât îmi vine să mă transform în sunet și să-i strâng în brațe toate razele e atât de ingenuu acest ocean încât îmi vine să mă transform în uragan

cu ghearele pe scoarță duc ecoul gemtelor în aripi aprind scânteile plutind între sânge și sevă incinerând lanuri de lacrimi cern lumina din cenușa lor iar din zboruri ridic temple înălțând

am fost mici am fost albi aveam o casă însorită porumbei colorați ce stăteau în șiruri pe acoperișul său ușor plecat ce zburau din când în când ducând-o în pliscuri am fost mici am

floral se desfac acești plămâni în care zac rebegit zornic mă strecor printre coaste o pânză purpurie ca sângele ei proaspăt voalează cerul Falak se îndreaptă către mine trecând peste

nu uitați ochii atunci când treceți peste buzele noastre albite de sete stingeți nisipurile deșertului așterneți-vă pielea fețelor pe arene

curg fluviile-n palme tac rădăcinile sub tălpi se ridică frunțile spre cer se pleacă frunțile spre pământ cercuri de sunete cercuri de tăceri în glasul zidului sub ploi în glasul ploilor

gheișa-n râu sub soarele verii precum un spic de grâu palpită tulpina sa-i sinapsa iubirii rădăcina-i raza-n orbită. 21/09/2006 București

din ecoul izbirii va răsari albastrul iar din căderea negrului îmbrățișat deasupra vor țâșni culorile precum viermii din țărână cu care vom face respirația gură la gură și ne vom

mai sunt câteva clipe până ce se închide acest cerc obscur imediat se va roti compasul trasând lin un nou cerc mai verde și mai luminos în care îți vei așeza strigătul ridică-ți

În nud alerg sub lună lipsit de orice frunză Purtând în mine visul călare pe o mânză Împrăștii-n sus privirea și raze-n jurul meu Mirarea și umirea din ochii mei mereu Plutesc în cer

Ce-i ignoranța? ignoranța-i femela ignorantului pe care o inșeală intotdeaună cu prostia dar nici ea nu-i atât de fidelă lui a fost surprinsă de nenumărate ori cu snobismul care din ce am

crengile valsează-n pom, valsul adierii iar susurul apelor e leagănul tăcerii 24/07/2006

când eram mici copii ni se spunea că ne-a adus barza pe lume iar noi din când în când ne-ndreptam privirile spre cer așteptându-i sosirea puțin mai târziu ni se spunea că suntem în