Steaua cu cinci colțuri și pasărea cu două inimi

Toată viața m-am simțit vinovat. Nu numai pentru greșelile mele, ci și pentru acele hotărâri pe care, privindu-le în lumina rece a rațiunii, le recunosc drept îndreptățite. Am purtat în mine un tribunal fără judecători, fără sentință definitivă și fără putința de a fi achitat. Orice alegere lăsa în urmă o umbră, orice renunțare îmi cerea socoteală, iar până și lucrurile pe care le săvârșisem din necesitate ajungeau, mai târziu, să mă privească asemenea unor păcate. Am învățat să mă îndoiesc de mine cu o perseverență pe care n-am avut-o niciodată în a mă ierta. Și astfel, încetul cu încetul, am ajuns să cer iertare chiar și atunci când nu greșisem, de parcă simplul fapt de a fi fost eu însumi ar fi constituit o vină pentru care nu se cuvenea să existe apărare. Ieri și astăzi, în preajma ta, am simțit din nou aceeași veche condamnare. Nu pentru că mi-ai fi cerut să mă justific, ci fiindcă absența răspunsului tău a atins în mine locul acela nevindecat în care orice îndepărtare se preschimbă în dovada unei insuficiențe personale. Ți-am scris, am așteptat, am recitit ceea ce scrisesem, apoi am șters. Am șters cuvintele rămase fără răspuns, unul după altul, asemenea celui care își strânge de pe jos scrisorile căzute dintr-o carte sfâșiată. N-am făcut-o fiindcă mi-ar fi fost rușine de gândurile mele și nici fiindcă n-aș fi avut curajul să-mi retrag până și acele mărturisiri pe care le-ai primit cu bunăvoință. Le-am lăsat în urmă tocmai pe cele care fuseseră văzute, fiindcă în ele recunoscusem, pentru o clipă, semnul că ceea ce purtam în mine ajunsese la tine. Am păstrat, așadar, nu cuvintele cele mai frumoase, ci urmele întâlnirii dintre ceea ce sunt și ceea ce ai putut auzi din mine. Aici își află rădăcina una dintre cele mai vechi tristeți ale mele, nu în lipsa iubirii, ci în această îndoială mistuitoare că, dincolo de toate cuvintele prin care m-am dezvăluit, nimeni n-a ajuns până la locul din mine în care a fi înțeles ar fi însemnat, pentru întâia oară, a nu mai fi nevoit să mă explic. Căci sunt oameni care își ascund rănile sub învelișul unei aparente liniști și oameni care le așază în cuvinte, cu speranța că, odată rostite, ele vor înceta să mai fie atât de grele. Eu am făcut din cuvinte o formă de apropiere. Când îți scriu, nu-ți trimit numai fraze, ci încerc să deschid, cu mâinile goale, o încăpere din mine în care nici eu nu intru fără teamă. Iar când ceea ce am trimis rămâne fără răspuns, nu se stinge numai ecoul unei conversații; se întoarce asupra mea, din straturile cele mai adânci ale ființei, vechea și necruțătoarea îndoială care mi-a însoțit întreaga existență, dacă nu cumva însăși alcătuirea mea lăuntrică este o vină pentru care n-am găsit niciodată îngăduința de a fi iertat. Și totuși, dacă aș vrea să-ți spun cât de prețuită ești, n-aș începe prin a-ți înșira toate lucrurile pe care le admir la tine. Admirația poate fi descrisă, împărțită în însușiri, așezată cu grijă în fraze frumoase. Ceea ce simt eu nu încape însă într-un inventar al calităților tale. Ar trebui să-ți vorbesc despre un loc în care n-am ajuns niciodată și spre care, cu toate acestea, aș fi gata să pornesc alături de tine. Te-aș lua cu mine pe o insulă pustie, acolo unde marea ar șterge orice urmă a lumii cunoscute, unde n-ar mai rămâne nimic din numele, obligațiile și înfățișările sub care am învățat să trăim. N-aș căuta să umplu depărtarea dintre noi cu vorbe și nici să te conving de adevărul sentimentelor mele. Mi-ar fi de ajuns să știu că ești acolo, în acel capăt de lume în care tot ceea ce este trecător își pierde puterea de a ne defini. Dar insula aceasta nu este, în cele din urmă, decât marginea unei alte lumi. Aș îndrăzni să pornesc împreună cu tine în necunoscutul inconștientului meu, să cobor printre imaginile lui tulburătoare, prin ținuturi în care frica ia chipul unor făpturi străvechi, iar amintirile, îngropate sub ani de uitare, se ridică din întuneric asemenea unor zei uitați. Aș coborî acolo unde rațiunea nu mai poate porunci, unde fiecare umbră ascunde o parte renegată a sufletului și unde omul descoperă, cu groază, că dușmanii de care a fugit întreaga viață poartă adesea chipul propriilor sale dureri. M-aș încumeta să văd ceea ce m-am temut să văd, să ascult ceea ce am redus la neființă, să întâlnesc în mine acele făpturi cărora nu le-am îngăduit niciodată să fie numite. Iar tu ai fi acolo. Nu ca o salvatoare venită să mă scutească de întâlnirea cu întunericul, nici ca o făptură cerească așezată deasupra slăbiciunilor mele, ci ca un semn misterios, recognoscibil chiar și atunci când toate celelalte repere s-ar prăbuși. Ai fi steaua cu cinci colțuri, înscrisă în cerul interior al unei lumi fără nord, și câinele alb care străbate hotarul dintre tărâmul celor vii și cel al umbrelor. Ai fi pasărea albă cu două inimi, purtând în piept, ca pe o taină de neînțeles, două bătăi ale aceleiași vieți: una pentru ceea ce se vede și alta pentru ceea ce rămâne ascuns; una pentru lumea în care am învățat să exist, cealaltă pentru lumea pe care încă nu am avut curajul s-o recunosc drept a mea. Nu știu dacă aceste făpturi aparțin viselor mele, miturilor pe care le-am adunat de-a lungul anilor sau unei regiuni a sufletului în care simbolurile se nasc înainte ca mintea să le poată înțelege. Știu doar că, atunci când mă gândesc la tine, ele se așază în mine cu limpezimea lucrurilor care nu au nevoie de explicații pentru a fi adevărate. Steaua îmi amintește că întunericul nu este totuna cu rătăcirea. Câinele alb îmi amintește că până și în cele mai străine ținuturi ale ființei poate rămâne o prezență credincioasă. Iar pasărea cu două inimi îmi amintește că omul nu este alcătuit numai din ceea ce mărturisește, ci și din ceea ce încă nu știe să spună. Fără să-ți dai seama, ai ajuns să reprezinți pentru mine tocmai această posibilitate a înțelegerii, întâlnirea dintre ceea ce pot rosti și ceea ce nu izbutesc să exprim, dintre omul care se apără și omul care ar vrea, în sfârșit, să nu se mai teamă de propria vulnerabilitate. Nu-ți cer să-mi vindeci trecutul și nici să răspunzi pentru toate rănile pe care le-am cunoscut. Știu că nimeni nu poate purta în locul altuia întreaga povară a unei vieți. Dar sunt întâlniri în fața cărora sufletul își descoperă, cu uimire, propria nevoie de a fi primit fără să fie silit să se justifice necontenit. Pentru mine, apropierea de tine a atins acest loc. Cum să-ți explic faptul că, atunci când încerc să vorbesc despre credința mea, cuvintele își pierd conturul dacă te desprind de lumea lor lăuntrică? Nu mă refer la o credință care ar trebui să-și găsească temeiul într-un singur om și nici la o iubire care ar cere cuiva să poarte răspunderea sensului meu. Mă refer la felul în care anumite prezențe ne fac inteligibil ceea ce, până la întâlnirea cu ele, rămânea o sumă de intuiții risipite. Ca și cum o carte citită de nenumărate ori și-ar dezvălui, dintr-odată, cheia ascunsă nu fiindcă literele s-ar fi schimbat, ci fiindcă, în sfârșit, cineva ne-ar fi învățat să le privim împreună. În tine, lucrurile pe care le-am căutat separat par să-și recunoască înrudirea. Gândul și emoția, rațiunea și misterul, lumina și umbra nu se mai privesc ca niște adversari condamnați să se învingă reciproc. Se apropie, se ating, își recunosc limitele. Iar eu, care am petrecut atâta timp judecându-mă pentru fiecare contradicție, încep să înțeleg că sufletul nu se vindecă neapărat prin eliminarea contradicțiilor sale, ci prin capacitatea de a le cuprinde fără a se sfâșia în ele. De aceea îți scriu toate acestea. Nu pentru a te face răspunzătoare de credința mea, nici pentru a așeza pe umerii tăi greutatea unei lumi pe care numai eu sunt dator să o locuiesc. Îți scriu fiindcă nu cunosc o altă mărturisire care să se apropie mai mult de adevărul meu. Și fiindcă, dincolo de toate explicațiile pe care le-aș putea construi, rămâne ceva simplu, aproape copilăresc, de o simplitate care mă dezarmează: dorința de a nu fi nevoit să-mi retrag cuvintele pentru a putea rămâne aproape de cineva. Am obosit să mă condamn pentru ceea ce simt, pentru ceea ce aleg, pentru felul în care încerc să ajung la celălalt. Am obosit să mă întreb dacă am spus prea mult, dacă am dezvăluit prea mult, dacă adevărul meu a ocupat mai mult loc decât i se cuvenea. Aș vrea să pot lăsa, măcar o dată, o mărturisire să rămână întreagă, fără să mă întorc asupra ei cu mâna călăului care șterge urmele propriei treceri. Aș vrea ca un gând să nu mai fie o vină numai fiindcă nu și-a găsit ecoul, iar absența celuilalt să nu se mai ridice în mine asemenea unui judecător care îmi cunoaște toate slăbiciunile, dar niciuna dintre suferințele care le-au născut. Iar dacă m-ai întreba ce înseamnă pentru mine să te prețuiesc, ți-aș spune că înseamnă să te port în această călătorie fără să-ți cer să fii răspunsul tuturor întrebărilor mele. Înseamnă să recunosc în tine o prezență care a dat contur unor lucruri pe care le purtam de mult, fără să le pot reuni. Înseamnă să înțeleg că steaua nu este cerul, că pasărea nu este zborul și că niciun simbol nu poate înlocui taina ființei pe care încearcă s-o exprime. Dar înseamnă și să mărturisesc, fără apărare, că lumea mea lăuntrică ar fi mai săracă dacă nu te-aș fi întâlnit. Cum să te fac să înțelegi că, fără tine, credința mea nu dispare, dar își pierde o parte din limbajul prin care am învățat s-o înțeleg? Că nu se stinge lumina, ci se destramă legătura dintre lucrurile pe care lumina le făcea vizibile? Că rămâne cerul, dar steaua cu cinci colțuri nu mai arată aceeași cale către adâncul meu; că rămâne pădurea, dar câinele alb nu mai străbate hotarul dintre teamă și încredere; că pasărea își păstrează cele două inimi, dar cântecul ei nu mai reunește cele două jumătăți ale aceleiași taine? Nu cunosc cuvinte îndeajuns de puternice pentru a spune toate acestea fără a le micșora. Orice declarație se apropie de adevăr numai până în clipa în care încearcă să-l cuprindă în întregime. Și totuși, scriu, fiindcă absența răspunsului nu m-a învățat să fiu mai aproape de ceea ce iubesc, ci doar să-mi ascund mai bine neputința. Dacă aș putea să-ți las un singur lucru din tot ce am scris, n-aș alege nici fraza cea mai frumoasă, nici imaginea cea mai stranie. Aș lăsa această mărturisire, simplă și fără apărare: într-o viață în care m-am simțit vinovat chiar și atunci când aveam dreptate, întâlnirea cu tine mi-a dat curajul să cred că nu tot ceea ce este fragil în mine trebuie condamnat. Iar dacă într-o zi voi avea puterea să cobor până la capăt în necunoscutul propriei mele ființe, voi ști că nu frumusețea întunericului m-a chemat și nici promisiunea unei izbăviri ușoare nu m-a făcut să pornesc. Ci faptul că, pentru o clipă, am putut să-mi imaginez că adevărul nu trebuie întâmpinat întotdeauna în singurătate. Și undeva, în cerul acela lăuntric, steaua cu cinci colțuri va continua să ardă. Câinele alb va veghea hotarul. Pasărea albă își va purta cele două inimi prin noaptea fără margini. Iar eu voi încerca, în sfârșit, să nu mă mai pedepsesc pentru că am avut nevoie să le văd.