când deschid ochii la
cinci întunericul intră în mine și plâng
până când mama își dă pijamaua la o parte
și mă apropie de sânul din care a băut tata mai devreme
buna ajunge mai târziu pe
în paharele de șampanie topim lumînări
să ne înfundăm urechile cu ceară
lumea curge invers proporțional
îți storc lămîi pe buze și-ți silabisesc prin forțe dinlăuntru
că azi cerul e
viața-mi curge
în moarte
prin gîtul clepsidrei
un hohot de fulgi
tulbură apusul
roș sub forma crucii
cînd norii stau culcați
șarmant
într-un 8 privit la
nouăzeci de grade
fiecare
când ajungi te îmbrățișează
și te sărută de trei ori
cu pauze lungi de la un obraz la altul
ca să te vadă la față
bunica mă întreabă despre oraș
ca despre o femeie
ce să-i mai
cu fața înfundată
în gol
inspir aburii de
cafea
viața mea
puncte
de suspensie
într-un vers cu
slove transparente
dacă mîine
m-aș droga
cu marijuana
s-ar dilata în
linii
de alb
Știu că voi muri altfel decît se moare.
Tot ce gîndesc stă în prisma unui cavou
din care nici sufletul nu mai poate ieși.
Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac
să nu-i umplu de
zici că Venezia-i frumoasă
când stăm așa
în mijloc de ploaie
pe banca de la marginea podului
și zici că-ți plac mâinile mele
care vorbesc despre mine mai mult
decât ți-am spus eu
într-o
îmi ceri să ne pierdem printre copaci
noaptea în parcul acesta de la marginea podului
pentru că asfaltul nu-ți citește pașii și nu-i poți lăsa
nicio urmă
dragoste-i prea mult și prea puțin
DF