diana dumitraciuc

nu știu ce-ți veni să deschizi geamul la ora asta măsori distanța până jos și-o multiplici până la el îți dă cu minus înclinare spre stânga ai vrea să-i ștergi mirosul din pereți îi freci

șinele astea te trag din tine asemenea brațelor mamei ți-ai culca oboseala în ele ai urcat în fața ta un copil pe trup încep să-i crească degete o iarbă mișcătoare te cotrobăiește ca pe-o

(create new wor(l)d) primăvara își deschide ferestrele toate (application unlocked) văd sfârșitul prin tine atât de aproape (deletion already started) un șarpe se naște (sângele tot mai lung

te-ai trezit închis într-o cameră decorată cu gust nu poți să te plângi prea tare doar că are o singură ușă cu un vizor la început ți-ai lipit ochiul de el oarecum curios dincolo

onorată instanță dezonorantă circumstanță mă înființez în visul dumneavoastră în dublu exemplar a și a perpendicular femeie 172 constituție astenică gât subțire și foarte lung de găină

nu pot să-i privesc chipul aprins de soarele-n cădere stă neclintit ca o pictură murală mâna împietrită îi toarnă în pahar se face târziu îmi zice am uitat cum se

aceeași cameră albă privesc fix în tavan un punct pereții se strâng punctul se dilată iar cineva strigă împinge nu mai știu dacă sunt înăuntru ori afară mi se face frică și plâng distanța

condiții inițiale aveai un sistem de ecuații neliniare interpretarea geometrică un fascicul de neuroni chicoteam ca o școlăriță distrată ți-i suflam în inimă se risipeau ca puful de

mă sufoc o piatră trece prin piept de fapt un bec încins într-o cameră cu susul în jos (cineva își dă seama de răsturnarea planului) pereții se dilată și ca un cap retezat luna se rostogolește

uitarea a crescut mai înaltă ca noi sângele plecat să te caute nu s-a mai întors din gâtul retezat al clipei plouă necontenit trag în piept parfumul descompunerii golurile din

îngerul stă cloşcă pe inima mea. şi mă enervează când îl văd aşa serios. ce faci acolo, îngere? el, nimic. ca şi cum cuvântul meu însângerat nu l-ar durea. şi-mi vine să-i smulg penele, să arunc în

cu fereastră spre stradă și o fată cu gene lungi ar putea să o cheme ana privește trecătorii îi pipăie cu vârful limbii nevoia de a îmbrățișa un om l-ar scuipa l-ar lovi apoi l-ar lua în

ei bine, distinsul meu poet află că nu ești decât o conductă ruginită în wc-ul ăsta public în care nimeni nu plătește intrarea te socotești cumva privilegiatul care stoarce lacrima pură a

eu știu că tu ai învățat cuvintele să meargă. eu știu că tu învârți zilele cu cheița, că seară de seară pui soarele în piept, la încălzit și-mi trimiți visele la joacă. eu știu că tu coși

nu am avut niciodată curaj să fac vreun rău ori vreun bine am mers doar în linie dreaptă cu grijă să nu trezesc copilăria dintr-o jucărie pe care n-am scos-o niciodată din cutie niciodată n-am

îți scriu din orașul cu o singură stradă din curba lui hilbert nu-mi amintesc cum am ajuns aici merg și nu înțeleg nimic ajung la același semafor același gând sinucigaș cineva mă privește de pe

ai uitat tricoul camuflaj și un pachet de țigări motanul miaună turbat țevile șuieră pereții se rotesc lumina scade sângele urcă sunt pregătită am văzut sfârșitul în oglinda spartă aștept

linia orizontului trece prin oameni, secerătoare. o pasăre culege țipătul zilei, cea mai înaltă întrebare. ochiul tău singur vrea să prindă toamna într-o culoare neștiută de nimeni. să umple spațiile