Lumina se lovește
de pasărea verde ce cuib a făcut
în albul ochiului tău
trezindo.
În zbor se ridică spre mine
parcă inălțând o incantație la cer,
parcă la fiecare fâlfâit de aripi
murmura
Am încercat să îți ofer tot
știind că greșesc și
am schimbat tot ce aveam
însă simțeam că nu ajunge
iar tu vroiai mereu mai mult.
Am renunțat la mine
și-am ascultat ce a tale buze
au să-mi
Dansează cu mine lumină
vreau să-ți simt fiecare mișcare
iar notele suflului tău
să mă-amețească
într-un vârtej de frenezie
ocrotitor.
Vreau ca din ai tăi pași
să construiesc,
de-ai să mă
Tu vezi trăsurile ce-aleargă,
ce-aleargă,
pe cerul ce plânge
ca sufletul singur?
Tu le vezi cum încearcă
să ajungă la tine?
O lacrimă, un sâmbur
de vecie iutată;
nostalgică armonie
de
De ce eu m-am schimbat?
De ce atunci când lacrimile-ți calzi
îmi udă pieptul
nu reușesc a-mi dezgheța
pierdutul de mine,
sufletul?
Te privesc cu ochii goi de tine
și mă întreb dacă
Ochiul țintește în gol
imagini ce mor în secunde
continuă dansul
trăirii în zbor,
refugiul mi-e plânsul.
Retrăiesc tot ce-a fost;
o dată,
înc-o dată,
înc-o dată
iar inima-mi tremură
de-o
E timpul uitării,
neglijenței,
plecării
spre o viață trecută
in amintirea esenței
aberantă,
tăcută!
E vremea uitării de mine,
neglijenței de sine;
ecou ce oglinda îl urlă-n abis!
E
Am închis ochii,
te-am visat !
Mi-e dor de tine
însă se pare c-ai uitat
de tot ce ne-am promis,
jurat.
Dar poate c-am uitat și eu
esența sufletului meu!
O uitare forțată
de cei ce-n jur
Încet, rar te scurgi și cazi
de undeva din stele
copil al ploii verzi
ce-mi moi zilele grele.
Alerg și șoapta ta
îmi picură pe frunte.
Povețe crezuri multe
despre delirul de-a mai sta
și
Aș ciocăni cu unghia până când
n-aș mai avea unghie,
și cu degetul până când
mi s-ar toci.
Dar a venit la mine
orbul și mi-a spus:
-"Lasă-ți, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în
Când tainic ceasul bate
tristețile pierdute
pe câmpuri de bătaie;
mândria-mi umflă pieptul
iar vantu-mi cântă crezul
căci am pierit cu gândul
de-a nu fi îngenunchiat.
Există acei ce în
E târziu
iar pleoapele bat tot mai greu
eliberându-mă de durerea luminii.
Sunt singur, doar eu.
Cuvintele, suratele îmi vin avalanșe
dar ceea ce spun nu are vre-un sens
sau vreo
Puterea speranței și crezul la cer
priviea-mi țintește
iar ochiul străin de corpul profan
îi spune copilului
că mâine-i orfan.
Oferă-i timpului tot ce-și dorește
și mușcă din sufletul lui
Jumătatea mea... de ce s-a umbrit lumina ochilor tăi? Știai foarte bine cum sunt făcut și care e viața mea, de fapt te-am tratat mereu rău și te-am respins, te-am făcut să suferi și am suferit numai
Știu că mă auzi când vin noaptea târziu
și mai știu că-atunci când eu nu sunt
îmi răsfoiești prin vechile caiete
cu scris micuț și-ngălbenite
de timpul ce-a lăsat pustiu
un suflet ce-a murit
Plutea frunza,
plutea spre cerul înourat,
întunecat
de mii de păsări.
Cerul,da cerul,
mirosea a mare;
iar păsările-a vapoare
și frunza a mine
plutind spre tine.
Verticalul făcu un
Am ajuns în punctul în care timpul nu mai există.Nu mai există nici trecut nici viitor nici prezent.Există doar puterea gândului.
Senzațiile, gândrile mele se transformă în mine iar vechiul meu așa
Totul se reduce la dinți.
Sunt dinții ce-au mușcat din sânul mamei voastre
atunci când a încercat
a va-nțărca.
Și tot cu dinții am încercat timpul
să mi-l opresc
din fuga sa.
Sunt dinții ceea
Iubire transparență și mister
e ceea ce-mi dai;
e ceea ce-ți cer.
Ascultă-mă!
AScultă-mi ochii când plâng
și lacrimile ce cad
de jos in sus
stingher, timid și fără
Lumina mea, învață-mă să plâng
cum n-am mai plâns în viață până acum
să plâng ca un nebun în târg
țintind spre-abis de-o creangă de alun.
Învață-mă să plâng ca și ființa mea
ascunsă până
Plecat acum dintre cei vii
mă-ndrept încet către cei morți
ca să-i salut încet pe toți
ei singuri ai uitării fii;
am să ajung și eu ca ei
furat de-ai disperării hoți
fugiți din fața
Uneori îmi amintesc de când eram copil,
de cand nimic nu conta
și nici vreo problemă nu umbrea
fericirea de a trăi.
A fost prea dur
acel pasaj involuntar
de la copil la om matur.
Inimă, te rog, vorbește-mi
că eu de mult nu te-am mai auzit
și chiar uneori parcă te oprești
din tam-tamul tău.
De mâine te oblig să vorbești;
să vorbești și cu mine
așa cum o faci cu
Mă tot întreb dacă se poate cineva obișnui cu moartea. Eu zic că nu, oricât aș vrea să nu fie așa. E ceva natural dar e absurdă, fără vre-un sens și vine mereu pe nepregătite.
Ieri am văzut un om,
DV