Deminescu Violeta Mirela

ochi lacomi aleg guri lătrătoare taie rup sfărâmă risipite păsări se agață de umerii cerului arborele geme îngenunchează se prăbușește ațintește privirea în țipătul unui uliu rotit nu

onorată am premeditat o iubire fără cusur mi-am pregătit pe îndelete evadarea din lume cârtiță săpând pentru lumina altei inimi lup care își roade piciorul risipit în lațul cu

intrasem în catedrala de oase direct de pe autostradă una a sunetelor care îmi țiuie și-acum în inimă cu tot cu tăcere mă grăbeam la întâlnirea cu o trezie la marginea unei vieți ruptă de

iubirea singurul demon pe care mereu mi-l permit și vina poate-ai să mă vezi ca-ntr-o perfuzie cu infinit cea adevărată prin care trece lumina pe-o tipsie de cântec mereu îți aduc maci din

pentru că tu întâiul cuvânt al sferei dintre toate secundele universului mi te-ai dăruit mie pentru că nu m-ai deszidit când te duream cât pentru două inimi pentru că tu chiar dacă ai

în ziua aceea din an singura când îți puneai în sertar asfaltul din vorbe și-mi cereai cu telefonul în mână să-mi deschid cartea în care păsările au aripile albastre cuvintele își luau

simte-mă cum simt eu cerul ce-a plecat în ochii mei de pe umărul tău să-ți port luminii păcatele piramidă tu piramidă eu între noi un deșert ori un curcubeu și-o singură

l-am privit în ochi așa cum era gol de iubire ciutură spartă înțelepciunea fântână cu lanțul rupt cum să te mai cațeri înspre izvoare ploaie curată? se-mpungea cu sfinții în

a fost atât de frumos să spun pe când îngerul mă va servi cu o cafea și cu un zâmbet complice îmi va arăta pe fereastră eternitatea să-mi pun iar degetele la încolțit

Că dacă o cânta oleacă, ce-o fi? Se uită la el cum ține biciul în mâna dreaptă, laolaltă cu dăplăiele de piele groasă, atingând din când în când, ca o mângâiere, crupa lui Murgu și a lui Șoni, care

alb altar miri de porțelan joc de noroc joc în așteptare nerușinare de pe podea printre șoapte voalul mătase opacă porunci somnului să tacă să dezbrace haina ușa

primăvara asta are ochii de miel purtat pe umerii tatei în vinerea mare când mă suiam eu la spovedania otăvii în podul din care aflasem dintr-un vis îngerii casei vorbesc nu-l văzusem

cândva a împrăștiat poezia în lume ca cioburile unei oglinzi aruncate din traistele vântului mii de fărâme găsind cu precizia gravitației ochiul în care să ardă de atunci ne căutăm rimă cu

mai norocoasă decât luna aripi mi-au crescut ca o lumină pe umărul vremii pentru a scrie în cartea vieții nu trebuie să stai la rând și piatra își are îngerul ei mă botezi atât de

sinele tău prea tânăr să asculte privighetori eu mult prea în vârstă să nu fiu însetată de cântec ca de-o iubire din care nu mori mă

de-ajuns uneori câteva cuvinte precum de-ajuns îți sunt două picături dintr-un flacon minuscul să te-nvăluie esența cea mai fină până-n odaia în care după ce-a

mi-ai scris prin viață doar cu mâna stângă cel mai adesea vestale învățai verbele să plângă adjective descântau haotic substantivul iubire sinonim cu pronumele noi niciodată

răstignită pe-o apă de cântec scânteiez în palmele tale fremătătoare de arin scăpat de tristeți îți pot suspecta mâinile de divinitate pe draperia verde scrii luminii

mai norocoasă decât luna aripi mi-au crescut ca o lumină pe umărul vremii pentru a scrie în cartea vieții nu trebuie să stai la rând și piatra își are îngerul ei mă botezi atât de

încă un an înveșmântat în lut chinuitor de albastru pune sigilii te mângâi pe pleoape ca pe-un copil regăsit după ce-a fost pierdut atât de noi încât silabisești tăcerea mea un fel de