Dely Cristian Marian

accentuez și eu pe versul cel mai proeminent
în contextul poeziei:

\"am veșnic impresia unei crime\"

cred că titlul ar putea fi mai scurt.

cu asumarea lecturii,
cristian

m-a fascinat secvența:

\"cel mai mult mi-ar plăcea dimineața în weekend să se întoarcă pe partea cealaltă și să-și scoată inima-ncet să nu mă trezească, eu să-i simt desfătarea să mă fac că nu pricep, să-i placă deci să moară cu mine în pat, la micul dejun să-mi pun voluptuoasă sângele lui în loc de cafea, să fiu puțin amețită din cauza inimii ușor deformată de la ultima îmbrățișare, să știe să-mi sărute cutia toracică și mai jos de atât, să nu mă enerveze că nu știe ce-i aia, vreau să-mi fac un iubit tembel, să-l trimit la piață și când își aprinde țigara să se împiedice într-o groapă made sectorul 1 ca și cum ar călca într-o baltă de poeme, picioarele să i se mânjească până sus\"

se simte inspirația, fluența și cunoașterea de sine
unite în poezie cu bătăi de inimă

cu prietenie,
cristian

în orice poezie frumoasă poate fi un câine
\"hulpavul câine
mârâind înghite tot ce-i pică\"

cu sinceritate,

ăla din jilț ne-ar tot ura de bine și degeaba. tot el favorit. trebuie luat de favoriți în durerea lui de învățământ că poate numai așa. dar-ar moralul zdravăn în ea de economie să dea!

cu prietenie,
cristian

de multe ori am rămas mut în paginile tale. acum am găsit o fântâna în care se înecau cuvinte și am reușit să resuscitez câteva.
atâtea cât să-ntâmpin poezia. pentru că trebuie scris: magia e a femeilor pe când bărbații încearcă să o extindă. reușita e magnifică.

cu prietenie,
cristian

frumos ai grăit ioana. am plutit aici cu poezia în razele unui soare edenic.

lângă pădure
soare coboară iar
mai mărinimos -
deschid aripile în gând
aș vrea să-l prind în ramuri

cu plăcerea lecturii și prietenie,
cristian

îmi cer scuze pentru că răspund atât de târziu însă comentariul dumneavoastră nu mi-a fost semnalat.
am folosit engleza sub un imbold - eu însumi am atras atenția altcuiva asupra acestui aspect ca fiind nepotrivit. din fericire limba noastră e chiar foarte bogată... și eu încă încerc să strâng din acest aur.

vă mulțumesc pentru lectură

în urmă cu 20 de ani coboram la sala majestic cu monede de trei lei în buzunar, nerăbdător să joc \"pac-man\". acu e în prima pagină pe google. dai click și-l manevrezi cu săgețile. bonus la aniversarea de 30 de ani a jocului. octeții aștia deja ne-a subjugat soarele. nici noi nu mai suntem siguri în ce viață ne aflăm.. (first, second, third, fourth?).
ne lecturează tehnologia. suntem prea slabi pentru aerul tare sănătos.

am trecut pe aici,
cristian

\"cerul albastru va fi undeva afară, *
cu iarba, copacii, florile, stelele, păsările, animalele,
munții, pâraiele\"
* (am omis special un cuvânt să pot spune)
să cred că ne vom regăsi aici fără monștri-mașini care să circule cu viteză pe bulevardele care ne plac atât de mult.

îmi pare că versurile dintre paranteze deposedează poezia de efectul pe care a mizat autorul.

cu prietenie,
cristian

subscriu și eu la ce au spus Adrian și Iarina ( scuzată-mi fie nepolitețea dacă se pune problema).
poate iertarea o vor avea alte fructe (încă verzi) din livada nesfărșită a viselor. nimeni n-ar vrea să se-ngrijească doar de livadă. ar fi prea mult și prea puțin. așadar rămâne să ne îndulcim cândva cu uitarea aflată în borcanele din debara.

cu urâcioasa plăcere a lecturii,
cristian

se împresoară mireasma florilor de cireș în versurile:

\"corăbiile viselor
pornesc în viață
împăunându-și velele\"

cu plăcerea lecturii,
cristian

am fost copil și floare am fost. credeam că pot suporta mai bine interpretările tăcerilor decât pe cele ale spuselor. însă uneori tăcerea era o furtună asupra grădinii înflorite. nevoia de a auzi ori de a spune ceva să nu se frângă toate petalele.
povesteam uneori despre casa mea și despre iubire. alteori visam fără cuvinte. prietenii își împreunau degetele cu ale mele și-mi creșteau aripi. și cântam. câteodată ei prietenii se supărau pe versuri și trăgeau cu praștia în casa părintească sau plantau mărăcini în grădina trecutului meu.

am citit foarte multe povești fabule parabole când eram mititel. îmi plăceau. ceva am reținut deși acum n-aș putea să relatez vre-una și nici nu mai sunt sigur că au fost bune toate.
mai de mult mă asemănam cu o floare rară. în timp am observat că floarea avea spini ascuțiți duri care erau destul de râspândiți.
de-atunci tot am încercat să-i turtesc să-i tai și-ncă nu reușesc destul de bine.

poeziile și poveștile citite în paginile tale sunt cu mult mai frumoase decât cele din lecturile copilăriei mele.
am să continui să le citesc cu drag. voi îndruma cândva copii și părinți întru lumea ta.

cu prietenie,
cristian

scrisul tău e deschis în culori vii. har și nu ca atribut al condeiului. cu alte cuvinte: te-am îndrăgit pentru.

aici se vede că poezia e împletită în dragoste.

penultima strofă nu prea am înțeles-o
iar ultimele două versuri nu-mi sună bine.

ca și părere le-aș modifica
\"zgribulită
cât un ghimpe în stomac\" sau
\"zgribulită
ca un țurțure în stomac\"

cu prietenie,
cristian

o secvență din text s-a rostogolit prin trecutul meu.

Niciodata nu ai vrut sa vezi ce inseamna sa iubesti intens un cerc strans unit…ai preferat sa spui ca iubesti egal o-ntreaga mare comunitate… Si desi se zice ca esti atotstiutor… nu stii cum e sa traiesti doar printre unii…pentru ca esti ocupat cu toti…

mi-am amintit de vremuri în care credeam că am să fiu fericit dacă pășeșc întrun cerc iubitor. unde sunt doar cei dragi. am crezut că durerea celorlalți nu mă va găsi; că nu va pătrunde în cerc.
cum-necum, dragostea transformă indiferența întro povară de nesuportat. inelele mici sunt cuprinse de cele mari. acolo, nu mai are importanță timpul pierdut al unui om, ci, ce pot face mai mulți oameni pentru timpul rezervat altor vieți.
mi-am conștientizat inadaptarea și dezechilibrul. îmi părea că anii mei și-au pierdut, pe undeva, instinctul posesiv. instinct ce ar mai putea fi regăsit. și atunci, purtarea, nu va însemna indiferență, ci un compromis temporar: speranța că n-am să mai simt vinovăția neputinței. că am să pot să spun întro poză cu lumea, cu bucuria și suferința ei. că aceasta e soarta oamenilor și, poate, o voință divină.
#

prima iubită(*) îmi reproșa că mă gândesc prea puțin la ea. nu știam să-i arăt cât de mult îmi păsa, mi-era mai ușor să răsfrâng dragoste asupra altor persoane, vis-a-vis de care mă simțeam liber și frumos.
ea era secretoasă, incisivă și posesivă. aspecte ce m-au atras de la început, deși nu conștientizasem. clar, nu era deloc modelul imaginat, menit să mă farmece.
trecuseră doar două luni de când aveam internet. am \"întâlnit-o\" prin intermediul programelor ce ne-au împins spre același joc. ne-am împrietenit repede, am început să petrecem timpul, entuziasmați, în ferestre private. ne minunau conexiunile dintre noi. și certurile aveau substratul îmbibat cu iubire. reproșurile - din te miri ce - nu ne-au ocolit; iar caracteristicile ce mă atraseseră inițial, au început să-mi pară urâcioase. era geloasă și-mi transmitea sentimetul. l-am asimilat. bănuiam, însă, că gelozia se datora faptului că nu ne întâlnisem (în realitate); și că, după aceea, viața are să fie ca zborul unei păsări ce nu cunoaște oboseala, dar care, totuși, se va opri, din când în când, să admire natura de-aproape.
așa au trecut opt luni. întro seară, în ajunul Crăciunului, m-a telefonat pentru-ntâia oară - eu nu-i știam numărul -, plângea, iar vocea ei venea, parcă, din poveștile cu zâne, când broasca lua chipul prințului. de bucurie, plângeam și eu, de fericire. acoperindu-și suspinul, mi-a spus . percepusem gravitatea din cuvinte, dar eram fericit și nerăbdător să aflu taina. a reluat pe un ton ce-și exprima culpa .
atunci a încolțit primul străin în mine...dragostea l-a strivit și am continuat să iubesc femeia. mă amăgeam, lucrurile nu mai erau la fel. după două luni de la întâmplare - timp în care am păstrat legătura -, o întâlneam. era foarte frumoasă. am vrut s-o îmbrățisez, ea s-a retras evitându-mă. visasem de atâtea ori la momentul acela, însă nimic nu s-a materializat. deși, eram agitat, încercam să par calm. pe ea o vedeam rece, distantă. am mers la un bar, am baut o cafea și am discutat formal. plănuiam să întâlnim o parte din prietenii care-și petreceau timpul în același mediu cu noi.
cumva, stările reprimate ne-au afectat definitiv. au urmat și certuri mai aprige. și, totuși, ne-am mai întâlnit, fără înflăcărare, întrun cerc de prieteni.
apoi, ne-am plicsit de joc, s-a pierdut legătura dintre noi. după un an, am aflat că a divorțat și că are un amant.
#

uneori mi-ar place să fiu doar un actor grăbit.
#

dar, cine își poate opri iluziile?.. sunt atât de frumoase.. - eu n-am reușit. aș vrea să prind ziua în care raportul dintre suferință și fericire se schimbă în favoarea celei din urmă.
încrederea se recuperează cel mai greu.

cu prietenie,
cristian

ps - scuze că am lungit comentariul

am citit ieri întro pagină. postat sub un nume ce-mi era cunoscut.

\"Un înțelept scoate o clipă capul din apă ne strigă disperat apoi se scufundă De data asta pentru totdeauna

Zenobia îmi spune Între noi fie vorba suntem victimele imaginației celorlalți

Nu pot să-i răspund pentru că mi-ar intra tot cerul în gură\"

poezie și abisuri portabile. poate. dar și ele se supun ființei.
și dacă dintrun loc se cade ființa își va făuri pioletul din pământ și la ieșire un teren mai solid. cum nu va putea suporta un tren fără gări fără nicio oprire. va sări din mers undeva pe iarbă. <în imaginația mea> își va aminti sau nu cum a ajuns în tren. noroc sau neșansă. cine știe?

cu prietenie,

un pic cam scămoșată ironia, însă și amuzantă.

Hristos a înviat!

întrebarea ta e simplă, iar răspunsul nu te-ar ajuta nicicum, oricare ar fi el.
te-ai gândit vreodată că oamenii cu adevărat fericiți nu prea dau sfaturi? cele mai multe sfaturi le dau cei mai puțin fericiți sau total nefericiți. e bine așa, oare? ș-apoi, îndrumările, oricum nu se mulează pe orice tip de personalitate.
poate că soluția o ai tu sau el....cine (altcineva să) știe?

și dacă replici nu vor mai fi, se datorează faptului că spațiul pe care l-ai acordat întrebării, nu este destinat problemelor de acest fel.

lumină îți doresc!

Hristos a înviat!

aș vrea să memorez versuri și nu prea reușesc; se descompun dincolo de retine
în experiențe ale spiritului. n-am memorie bună pentru cuvinte; le dizolv.

citită pe un ton cald și un pic stins, poezia străpunge amintiri.

cu plăcerea lecturii,

Hristos a înviat!

cândva, a fost un susur
m-a acaparat, i-am dat importanță,
am învățat să-l intensific, m-am zbătut,
m-a forțat să-l amplific
și-am început să strig...

eu aș prefera șoaptele, dar...

îți mulțumesc pentru lectură și cuvinte,
te mai aștept

observ că diferența perceptivă între dimensiunea văzută prin telescop și cea văzută cu ochiul liber este similară cu diferența ce-și face efectul atunci când rulezi cu 130 km/h pe autostradă, apoi, intrând în localitate, decelerezi la 60 km/h: ai impresia că abia te miști.

am citit undeva că omul, prin natura lui, nu are construcția necesară de a se adapta tehnologiei pe care a dezvoltat-o, fără să se expună unor riscuri. fizic, omul este limitat. reflexele lui nu pot ține pasul cu tehnologia.

îmi place cursivitatea textului, problema etalată, finalul și învățătura.

am avut și eu o lunetă în adolescența. o primisem cadou. putea să focalizeze un obiect aflat la 1000 m depărtare. eu o foloseam să privesc, din balcon, la ferestrele din blocurile apropriate, pe unde știam că locuiesc fete.

cu plăcerea lecturii,
succes în continuare!