Pot să scriu în această seară versurile cele mai sincere.
Să scriu, de pildă: „Iubirea mea a fost o navă eșuată pe stâncile ei de piatră.
Oceanul e mare și singur, iar ea nu mai aparține acestei
Se stinge-n ferigi o lumină de miere,
Și toamna își coase postavul pe vii,
O caldă, tăcută și lină cădere
De frunze uscate și aripi pustii.
Tu ești o scânteie sub bolți somnoroase,
O dâră de
Suntem captivi în reci arhitecturi,
Zidind orgolii dincolo de stele,
Purtăm în suflet mândre armături
Și ne pierdem în logici mult prea rele.
Când ne apasă clipe de frustrare,
Aruncăm verdicte oarbe
Alerg încet după o stea și lumea începe să-mi apară un curcubeu de catifea,
Un spasm cromatic ce inundă o geometrie abstractă,
Când noaptea-și lasă peste goluri amprenta ei inertă.
Din turnul
Ea și-a spus numele simplu: Yolanda
–Un nume de stemă, de vis și de sfinți
–Și-a apărut ca o umbră bizară
Pe strada cu tei și parfum de arginți,
Când ceasul din turnul de sticlă suna
O oră bătută
Ce trist decor când mai cobor din neant,
O mare de monotonie se prelinge pe ziduri,
Iar timpul îmi sapă în carne adânci riduri,
Sub umbra ecranului, rece și flagrant.
Afară e mâzgă... un bec de neon
Se poate spune că încă mai exist
între sublim și infinit,
în căutarea timpului nescris,
un călător pe-un drum neobosit.
Mă pierd prin galaxii de gânduri,
Pe foi de aer scriu tăceri,
Și caut printre
La o margine de lume, într-un colț pierdut de rai,
Toamna își întinde trena peste plaiuri fără prag.
Frunze roșii bat în geamuri în al lor vârtej ușor,
Iar parfumul de must proaspăt umple aerul de
Am revăzut și-azi marea de dincolo de nori,
În valuri scufundate de triluri de cocori.
S-au stins în zare șoapte de spumă și argint,
Iar timpul pare astăzi un veșnic labirint.
Se lasă blând amurgul
Lăsasem în umbră un ultim cuvânt,
O caldă suflare ce cere iertare,
Un fir de lumină trimis peste vânt,
Purtat spre o mută, adâncă pierzare.
Te-am vrut un potir de tăceri și mister,
O blândă verigă
Suntem dușmanii propriilor egouri
Și ne luptăm necontenit,
Prin demonstrații și iluzii,
Că viața noastră-i un tumult pornit.
Din prea mulți idoli și confuzii.
Ne amăgește lenea unei parveniri,
Săpăm
Dramele se nasc și mor,
Într-un absurd și decadent ecou,
În zorii tinereții ca un mesaj tablou,
Al vârstei care trece către un gol sfâșietor.
Pășim pe străzi de umbre și ciment,
Purtând în piept
Suntem copiii unui Dumnezeu sărac,
Pe care îl invocăm abstract în nopțile damnate,
Dar legile din urmă astăzi se desfac,
Călcând în picioare dogme uitate!
Nu mai cerșim. Lovim! Nu mai tăcem.
Zdrobit
Răsuflă moartea înfrântă la spate,
Căci n-are ce lua din pumni fără mize,
Când tot ce-a fost mândrie și păcate
Se pierde-n umbra nopților ninsă de crize.
Pe masa de fier, cu margini tăioase,
Nu
În fiecare zi ne anulăm destinul cu o simplă șovăire,
Și din priviri abstracte transcendem viitorul,
Lăsând o ezitare să stingă-o amăgire,
În timp ce peste clipe se-așterne, greu, decorul.
Pășim pe
Zarul s-a oprit. Zgomot de fier.
Nu ești în iad, nu ești în cer.
Cine câștigă? Nimicul din toate.
Cine pierde? Moartea din spate.
Umbra dispare. Masa-i pustie.
Câștigul e pură, oarbă mândrie.
Căci
Se-aprinde o magie-n umbra mută,
Când somnul se-ndoaie spre zorii ce vin,
Pe aripi de gând, în noaptea tăcută,
Mă las rătăcit într-un vârtej sublim.
E-o oarbă pornire spre golul deplin,
O goană prin
De ce te agăţi de vis, strigoi de ceară,
Când ceasul tău a stat de mult în loc?
Eu sunt tăcerea albă, milenară,
Ce stinge-al tău iluzoriu foc.
Nu sunt un mort, ci o strigoică vie,
O nebunie-n marşul
Cu fiecare zi ce trece ne afundăm în infinit,
Și calea spre dezintegrare e o inițiere în sublim.
Suntem doar martorii tăcuți ai propriei noastre risipiri,
Călcând încet pe puntea de sclipiri dintre
Mă doare sufletul că tu exiști,
Iar eu sunt umbra ta risipită-n infinit,
O rătăcire de secunde adormite,
Un vis în care încă nu m-am regăsit.
Pășesc pe cioburi de lumini aprinse,
Cătând amprenta
Se poate spune că înca mai exist,
Între sublim și infinit,
În căutarea timpului pierdut,
Din vise care au început să-mi tulbure necontenit,
Inconștienta stare de profund necunoscut.
Și totuși, din
În zarea de mirt și de palid argint,
Se stinge un clavir în acorduri ușoare,
Sunt umbre ce trec și lumini ce se sting,
Pe umeri de ceară în reci coridoare.
Iar clipele curg în potale de
Ne curățăm de masca lungii agonii,
Lăsând în urmă doar suspine risipite,
Suntem stăpânii unei noi epifanii,
În templul sacru al unei clipe regăsite
Din marea de iluzii am eșuat la mal,
Spălând pe
Pășim tăcuți prin labirintul plin de umbre,
Călcând pe un deșert de cioburi cu iluzii reci,
Purtăm în suflet așteptări incandescente,
Și-amânăm din lașitate clipa sublimei decăderi.
Ne pierdem
