Vanitas vanitatum

Vanitas vanitatum

Sunt singur Doamne pe pămînt,

Ce zgomot trist din vuiet de mormânt,

S-abate asupra gândurilor ce mă duc,

In imanenta stare de chemare,

Spre golul cercului rotund.

Înlănțuit de propria-mi strigare,

Mă cer prezent în faţa unui Demiurg,

Mă plec, mă închin și apoi dispar,

Spre viitorul arbitrar,

Dar mă opresc in loc și strig:

lertare Doamne!

Mă înclin si-ntreb, de ce mai mult acest chin, Căci îndurarea sinelui etern desprins din propriul eu,

Se pierde în așteptarea unei firave treceri, Spre vietuirea cu cei morţi,

Gândind de n-as fi fost,

O umbră a unui alter ego luminos.