Darie Ducan

Manifestul de la Agigea (manifestul literar al generației x,y,z) A se lua o oală cu smalțul sărit până unde nu se poate ajunge ca valoare.

Iubesc femeia când bat o etajeră între două stele ca să așez un pahar cu apă pentru setea ei. Femeia o iubesc doar oamenii din pâine, dar cum se face că piatra se prelinge de pe fesele

Iubita mea, cadavrul meu senzual, Ce-aș vrea să fiu un vierme Care să te roadă, Să stau și eu la tine ca și Alți viermi la coadă, Cum pe vremuri la coadă La carne stăteau, Dar miros de hoit

Bacovia, trage tu malul mai la pod, Dumnezeu e o simfonie cu o cireașă, În orașul în care încă mă mai Salută câinii și pensionarii Am bătut maimuța că nu devine om. Am bătut

Aici, unde locuiesc, colocatar cu toamna, telefonul sună rar, Între două telefoane e timp cam cât i-ar lua unei maimuțe să devină om sau unui om să nu devină. Mă tai de două zile tot

De-atâția cai făcuți salam Nu am la ce să mai pun ham, Și dacă vreau să am trăsură Spre-a mă plimba prin bătătură, N-am cal, la dânsa ce să-nham? -Înhamă-o rudă de salam! Fiindcă

În banca țării mele sunt depuse Lingouri de tristețe și tăcere, Fișicuri de frunze de toamnă în seifuri, Gloanțele trase sunt unse cu miere. Durerea coboară scara, Durerea se oprește și se

Iubita mea, frumoasa mea, tu află Că și de aș fi orb și nu te-aș mai zări Carnea ta, pulpoasă de vocale Aș transcrie-o-n Braille și-apoi te-aș pipăi, Te-aș citi mănos, ca pe o carte Și ți-aș

Asta-i țara poeților cu har! Asta-i țara cu cei mai mulți poeți cu har, Dar unii de atâta har nu mai încap pe trotuar! Și când înaintează strigă \"pârtie!\" Mergând spre te miri ce, ca spre-un

Ploua patrafir Și noi ne iubeam Tălmăciți în alte cărnuri. Și, vai, cine să ne traducă În cărnurile inițiale, înapoi? Dicționarele erau arse în Piața publică și cuvintele din ele Trăgeau

Am băgat odată reportofonu-n pâine, Voiam s-aud cum tace albul ei Până la negru-nghesuit, Deodată-au început pe cap să-mi crească lanuri, Împingând părul ca un dinte nou pe cel deja ieșit. Dar

Sunt singur. Încă din școală nu-nțelegeam pluralul, Ca noroiu-ntărit de pe bocanci, cad păsările-n vânt, Mă doare mâna ca pe o carte praful, Mi-e umbra un dinte de greblă pe pământ. Mă

Eu, când scriu nu-n hârtie fac șanțuri, Ci-i sap șanțuri viermelui ce va roade-n mine, Să-i înlesnesc drumul cumva. În speranța că dacă șanțul e săpat Atât de tare

S-a depus atâta praf pe doi oameni uitați într-o îmbrățișare, încât, de la o vreme ceilalți oameni au crezut că e pământ. Și-au început să-și sape morminte în praful