Poezie

Dintele greblei

1 min lectură·10 august 2006

Mediu

Sunt singur. Încă din școală nu-nțelegeam pluralul,

Ca noroiu-ntărit de pe bocanci, cad păsările-n vânt,

Mă doare mâna ca pe o carte praful,

Mi-e umbra un dinte de greblă pe pământ.

Mă doare mâna de nestrânsă de nimeni,

Nu mai pun ghilimele, nu citez din pustiu,

Nimbul, luându-mi-l în mâini, e-o tavă

Și sug în loc de lapte rășină de sicriu.

Mâinile mi s-au atrofiat de singurătate

Că nu strâng mâna nimănui,

Mut geometria mai la geam

Și-n cercul ei, în centru, bat ca Pepelea, cui.

Apoi înfig o furcă în podea

Și-o bat pe umeri, ca pe un amic,

-Tu n-o să mă îngropi, doar soră-ta, lopata

Poate să mă mute la un etaj mai mic.

Încărunțesc, dar nu de altceva,

Ci fiindcă trestia părului s-a dopat cu ceață

Ca un atlet ce fuge, nu de cronometru,

Ci, culmea, de propria lui viață.

Nervii mei se vor regenera în cuie

Și mi-i vor bate în sicriu,

Iar sunetul lor va fi o toacă

Bătând într-o rezervație de ciumați ce nu știu.

002.556

Darie Ducan. “Dintele greblei.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/darie-ducan/poezie/198005/dintele-greblei

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.