Poezie
Impozit pe fericire
1 min lectură·
Mediu
În banca țării mele sunt depuse
Lingouri de tristețe și tăcere,
Fișicuri de frunze de toamnă în seifuri,
Gloanțele trase sunt unse cu miere.
Durerea coboară scara,
Durerea se oprește și se uită înapoi,
Dar așa viteză are, încât
În urmă ne-a lăsat pe noi.
E tristețe, că dac-or să mă taie doctorii
Când va fi să mă opereze de ceva,
N-or găsi organe-n mine
Ci frunze de toamnă și parcuri goale de ea,
Pe care am iubit-o atâta.
Și or să mai găsească ciori
Și ziare-nvinețite de cât
s-au învelit cu cerșetori.
Mai bine nu m-or mai tăia,
Că oțelul bisturiului lor ar fugi-n minereu,
Plângând ca un câine hăituit spre cușcă,
Mă doare orașul ca o măsea,
Pe moarte din mine o doare o dușcă.
Ultimii oameni ling cu ochii
Varul de pe stâlpi de-o viață,
N-au mai văzut o zi albă,
Părul din grădină n-a lăsat mătreață.
Eu nu am sânge, ci un fel de bulion de lozuri,
Fiert într-o căldare- scăfârlie de cuc,
Toamna asta nu pleacă nici legată,
Frunzele-mi vor prinde de sicriu când mă duc.
002.820
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Darie Ducan
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 181
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 29
- Actualizat