Daria Darid

în zile ca asta, au retras croncănitura au retras brațele au retras sfârșitul se făcuse atât loc gol încât Dumnezeu nu mai însemna mare lucru în zile ca asta au retras pietrele din

aveam de gând să-ți spun. a plouat mult zilele alea mai întâi părul a început să mi se încrețească timid ca după un botez oarecare apoi să se decoloreze până la rădăcini s-a umplut de lacrimi a

m-am dezmeticit. era numai umbra pereților asupră-mi. respiră siluete dincolo de draperie privesc pe fereastră la lumea de afară. își/îmi întorc capul răstoarnă în mine toată vinovăția

când trecea câte un mort cu tăcerea lui de nufăr Obișnuiam să înlocuiesc umbra bunicii căutam să-mi ascut lacrimile să se înfigă-n palma singurătății Între timp s-a rărit și umbra bunicii

am continuat să merg chiar dacă asta a frânt de la brâu toți copacii de pe alee cuiburile s-au rostogolit printre teneșii trecătorilor ca niște pântece bătătorite de țipătul amniotic al durerii

destinul meu nu este federvais pentru drum care să te tragă acasă e praf și atât la fiecare cinci minute îngeri se ridică din smoală și se retrag în colțul ochiului acolo se petrece

vorbești așa pentru că n-ai mai întâlnit niciun om cu tălpi întredeschise (la 60 se mută într-un alt sat își tatuează complet antebrațele nu-și sună copiii face diabet numele lui devine

și cel mai strident efect al plecării lui este fragmentarea aceasta a realității în bolovani. privirea ți se concretizează într-un fel de macara anume pentru prins bucățile ca să umpli cu ele

dacă ar fi să aleg o poveste pentru noi aș scoate din ea toate literele pereții timpul aș lăsa din loc în loc păpădii și am să te acopăr și te trag mai aproape cât să-ți simt inima

unul dintre noi venise cu ideea unui dormitor ecosez. ne lăsasem pe jos privirea un pion nici alb nici negru dând înapoi. în curând, chemarea devenise un grumaz incomodându-ne. se făcea