în zile ca asta,
au retras croncănitura
au retras brațele
au retras
sfârșitul
se făcuse atât loc
gol
încât Dumnezeu nu mai însemna
mare lucru
în zile ca asta
au retras pietrele din
aveam de gând să-ți spun. a plouat mult zilele alea mai întâi părul a început să mi se încrețească timid ca după un botez oarecare apoi să se decoloreze până la rădăcini s-a umplut de lacrimi a
ce nu s-a schimbat
mi-a rămas felul acesta de a dezmorți verigheta
ca și cum asta ar subția
felia de tăcere dintre mine și peretele meu.
ce am descoperit pe parcurs
singurătatea este o figură
m-am dezmeticit. era numai umbra pereților asupră-mi.
respiră siluete dincolo de draperie privesc
pe fereastră la lumea de afară. își/îmi întorc capul răstoarnă
în mine toată vinovăția
când trecea câte un mort
cu tăcerea lui de nufăr
Obișnuiam să înlocuiesc umbra bunicii
căutam să-mi ascut lacrimile
să se înfigă-n palma singurătății
Între timp
s-a rărit și umbra bunicii
am continuat să merg chiar dacă asta a frânt de la brâu
toți copacii de pe alee
cuiburile s-au rostogolit printre teneșii trecătorilor ca
niște pântece bătătorite de țipătul
amniotic al durerii
destinul meu nu este federvais
pentru drum
care să te tragă acasă
e praf și atât
la fiecare cinci minute
îngeri se ridică din smoală
și se retrag în colțul ochiului
acolo se petrece
vorbești așa pentru că n-ai mai întâlnit niciun om
cu tălpi întredeschise
(la 60 se mută într-un alt sat
își tatuează complet antebrațele
nu-și sună copiii
face diabet
numele lui devine
și cel mai strident efect al plecării lui
este fragmentarea aceasta a realității
în bolovani. privirea ți se concretizează
într-un fel de macara anume pentru prins
bucățile ca să umpli cu ele
dacă ar fi să aleg o poveste pentru noi
aș scoate din ea toate literele pereții timpul
aș lăsa din loc în loc păpădii
și am să te acopăr și te trag mai aproape
cât să-ți simt inima
nu l-am mai văzut de 19 zile timp suficient spun unii să-ți retragi
tentaculele privitului în gol din fereastra asta prea torace
întru foamea de întreg ce-ți roade toleranța la corpurile
unul dintre noi venise cu ideea
unui dormitor ecosez.
ne lăsasem pe jos privirea
un pion
nici alb nici negru
dând înapoi.
în curând, chemarea
devenise un grumaz incomodându-ne.
se făcea