ia-ți câte inimi îți trebuie

Îmbrățișările mele sunt un spital vechi din care au plecat oamenii a rămas numai umbra aripilor de îngeri din spatele pervazului ziduri reci și igrasie îmi înregimentează ochiul/ câteva paturi de fier din care mișcă singurătatea îngerii pășesc nestingherit pe culoare își dau binețe apoi se întoarce fiecare în camera sa cu vedere în pământ uneori îmi jdrelesc pereții cu rugăciunile lor greoaie pe care nicio macara nu ar urni-o din glas știi ce găsesc eu cel puțin trist nimeni nu trage clopotele la naștere nimeni nu mai crește porumbei voiajori cu care să asmută îngerii în scaune goale natura moartă se mută-n miezul ochiului încă mai tresar cu mâinile întinse ca pentru perfuzii când se trântește ușa asta e singura boală pe care o cunosc asta e singura boală care vindecă