Poem antagonic

Intr-adevar un feminism latent, de bun simt, regasit doar in tristetea acceptarii unei ordini milenare, poate la fel de sublima. La sfarsit sesizez o idee a la Nietzsche...\"Totul este o taina la femeie, dar aceasta taina are un nume: maternitate?
Pentru femeie, barbatul este un mijloc: scopul este intotdeauna copilul...Care-i barbatul pe care femeia il uraste cel mai tare? Ii zise diamantului, intr-o zi, fierul: pe tine te urasc mai mult ca toate, caci ma atragi, dar nu esti intr-atata de puternic sa ma tii legat de tine?
\"

O poezie frumoasa, Dara, un punct de vedere asupra unei relatii asa-zis antagonice. Nu exista, insa, antagonism perfect - dupa cum nici feministe 100% convinse. Nu le intreba, se vor eschiva \"cu sinceritate\".
Deci, treaba asta cu iubirea/ura dintre barbatul (poet) si femeia (poet), dupa mine, nu prea sta in picioare. E o viziune simplista, servind doar intereselor poeziei(tale). Multe poezii sunt doar poezii. Unele dintre ele, frumoase.

Intr-adevar, o viziune simplista, la origine un drept la replica.
Intreband si eu, ca omu\' (nici barbat, nici femeie), de ce barbatii poeti gasesc cusururi \"pretioase\" femeilor poete, voalat spunindu-le ca potentialul lor este aplicabil crosetei, a aparut acest poem antagonic (un mic amanunt: si titlul si subtitlul au menirea de a trage de atentie, iertat fie-mi acest artificiu), prin care am cautat, fara ura si partinire, sa raspund, din punctul meu de vedere, la aceasta chestiune.

Acceptarea unei ordini milenare?!Nici gand!
Decit poate sub forma principiului Yin si Yang: complementarite cu rezultat per ansamblu de egalitate.:)
Pentru o femeie care iubeste un barbat, acesta din urma nu este mijlocul prin care isi atinge scopul-un copil(suna cam egoist).
Scopul femeii cind iubeste un barbat - sa fericeasca acel barbat, sa fericeasca lumea cu intreaga ei iubire, sa ii ofere acestuia viata.