Poezie
Adsumo et astringo
variațiuni cu non-sens 1
1 min lectură·
Mediu
(1)dreptul de a trăi
ce e aia trăire?
ar întreba copiii
singurii care mai pun întrebări existențiale
în afara poeților amețiți
de mersul prin verbe și metafore
știi, trăire e atunci când uiți de tine
și în același timp te vezi zvâcnind
în dulcele ritm uitat
al șoaptelor serpentine tandre
insinuându-se în umeri și în palme
(2) dreptul de a visa
oare cine
se cunoaște atât de bine
încât să spună că este viu sau doar amorțit
de vinovăția pentru visele nevisate ori ucise dinainte
îndrăznesc să ridic mâna
și spun că eu am visat până la nori și înapoi,
cu riscul nebuniei timpurilor
intoxicate de spleen și frustrare
(3) dreptul de a fi
e dreptul meu la trăire
am dreptul la a avea drepturi
să fiu ceea ce sunt
și fără șanse dacă este să fie
voi fi până la ultimul cuvânt
(4) obligația de a pierde
între focurile de artificii și de culori
descrise dulceag de cine ne învață
cum să pierdem dinainte de a trece în viață
ne resemnăm ispășind
condamnarea genetică la nefericirea
de a fi fost așa să fie
in dubito cogito
se întâmplă uneori să mă mir
de logica ce se țese în mine
014031
0
1.Dacă ni s-a dat dreptul de a trăi, indiferent de starea noastră de poet-copil sau copil-poet(poeții sunt copiii inocenței verbului, dar și părinții metaforei)va trebui să mistuim clipa până ea se va scurge de-a lungul ființei, picurând prin palme...
2.Ni s-a dat, implicit, dreptul de a visa și de a urca prin visele noastre alături de îngeri...
3.Trăind și visând, putem conjuga liber verbul a fi până la ultima suflare...
4.Culorile vieții ascund, nefericit uneori, tot ce am pierdut, iluzia unei clipe de eternitate efemeră...
5.E firesc să ne îndoim de toate cele primite mai sus,ținând cont de condamnarea genetică, întrebându-ne dacă existența noastră nu constituie însăși logica acestei lumi...