Poveste de decembrie

cândva, singurătatea mi s-a frânt în mii de fărâme pe care în disperare voiam să le adun fiind singura mea rațiune îmi era frică de fluturi și nori de bătaia de aripi din zori când visul s-ar fi destrămat fără drept de aducere aminte îmi spuneam că trebuie să merg înainte în singurare prin certitudinea lumii să fiu idealul perfect conștiință să fiu ca efect de terțiare iluzii printre confuzii nu aveam drept de idee cu mine înțeleasă îmi era destinat rolul de a fi o figură aeriană și pură miniatură de visuri niciodată împlinite mi-ai tăiat calea cu un zâmbet de fiară operai răni pe suflet deschis idei cu idei călcând peste singura certitudine reală obligându-mă să mă privesc în oglindă te uram în cuvinte neputîndu-mă de tine desprinde seară de seară și clipă de clipă cicatricele s-au închis am început nesigur să zbor întâi până la primul nor apoi până la a doua apă am mers mai departe ce-o fi o fi un vis o părere o urmă o trapă incertitudine cu capăt de fiere ori miere am învățat să joc rolul de a fi printre păcate și culori vii printre mine și tine și alții ca noi împărțiți aiurea la doi hotărând să facă egalitatea cu unu cândva singurătatea mi-a ars în mii de fărâme pe care zâmbind le las vântului să împrăștie scrumul.