Danut Gradinaru

Dă-mi mâinile tale să sărut, să-ți lăcrimez în palme. Sunt glasuri ce aud mereu cum se vaită în mizerie și foame. Ai milă de cei ce n-au putere e o lume săracă ce plânge și cere. Dă-le

Nu mă mai nasc în tine. Ai sufletul de piatră. Mi-ai izgonit speranța și acum... Acum zac în acest mormânt zidit înăuntru, cu fiecare palmă, cu fiecare dinte, cu iubirea înecată în

Patres conscripti pro vestris immortalibus cumulate gratias egero; cu alte cuvinte, orice om are meritul său și fiecare merit trebuie prețuit.

Când deschid calculatorul mă pândește pe la spate, îmi ascunde monitorul, iar eu scriu cuvinte moarte. - Eu nu ți-aș dorii vreodată să ajungi să mă cunoști, nici ca pana mea curată să

Clepsidră de cuvinte ce se scurg în strofă, poezie, vers mișcând emoții literare.

Mă descriu un simplu joc de cuvinte. Scriitorul trece pe lângă mine în fiecare noapte modelând imaginea cu noi sculpturi care cioplesc mai departe diverse statuete într-o artă nouă și

Mi s-au tăiat aripile în zbor; ce păcat, eram atât de aproape de cer, de a-l atinge! Voi învăța să zbor în visul meu chiar dacă mai devreme sau mai târziu știu că se va stinge.

Degeaba aștepți răsăritul soarelui acum nu crezi că este prea devreme? Nu simți răcoarea ce-nfioară? Nu vezi cărarea-n drum cum se așterne? Mai ai răbdare doar puțin luna pe cer se

Scrisul este unealta ce pune în mișcare, mai multe mâini muncitoare.

Am deschis portativul într-o muzică lentă printre note descopăr un cântec mai vechi; mintea-mi fuge prin lumea purtată de vise și descoperă locuri cu tradiții străvechi. Se aprinde o

Lacrimi se sting peste pleoape.

Timpul îmi presează rănile, cicatrizate de soare, viața descompusă prin umbra ritmului faustian. Mii de picioare ce m-aleargă nebune pe potecile rătăcite ale pădurii de neam. Cum nu sunt

S-au împletit cuvinte, noduri marinărești; prin găuri apa trece și respiră. În plase de pescari se prind încă mulți pești, plăcutele povești ce ne inspiră.

flux reflux mintea gândul îl spală urme de nisip săpate adânc pe conștiință timpul măsoară distanța egală de la capătul tunelului la un punct de referință

Mă plimb de unul singur prin orașul gol fără reclame, unde totul este prezent, nimic nu se cumpără, nu se alege; totul de-a gata. Îmi iau rucsacul în spinare pe pielea bătătorită de atâtea palme pe

mărul crud mușcă aspru din vierme însetat cu dinți putrezi de fiară sub călcâi șarpele calcă pe urme și se-ascunde în piatră de moară

Susur de apă în cădere liberă de la mare înălțime.

În lucrurile simple se-ascund emoții grele deloc răstălmăcite vor zace în adânc; iar dacă timpul trece se va uita de ele și vor muri ascunse în propriul lor cuvânt.

Piatră peste piatră așezată simetric pe fiecare treaptă. Sculptată în natură, de-a timpului lucrare, si așezată cu migală de-o mână lucrătoare. Zidit cu măiestrie, în locuri de

Între două anime se naște o flacără ce arde până în adâncul ființei, ca un fulger ce descarcă toată energia pozitivă; două inimi bat să se unească.