Danut Gradinaru

Nu vei cunoaște a mea armură nici gândul meu cel înțelept dar știu că va veni o vreme când vei dori să le-nțelegi. Oricine-ai fi am să te caut să-ți dărui strălucirea toată să vezi și tu cum

Nu mai plânge târătoare că așa e peste tot! Ce sus dacă avem soare crezi că este fără spot? .

Teleghidat printre versuri mecanism de cuvinte, diverse articulații ce-n strofă se-ntâlnesc. În universul liric mai plouă cu stele dar printre ele, meteoriții se lovesc.

Din dragoste călcăm peste cuvinte pe iarba rătăcită de la coasă, vom aștepta poetul să ne-alinte și să le-așeze bine în carcasă. Din dragoste se naște poezie sărutul dulce rima o

Și morții plâng într-o liniște profundă. Pe cruci crește suferința adânc în tăcere. lacrimi spală morminte curate. Și morții plâng dar nimeni nu-i vede.

Noaptea a înghițit și ultimul somnambul ce se zbate. Visele toate trec peste prag mai departe. Luna pe cer; stele veghează în surdină. Sub așternut inimă caldă, senină.

În semicercul iubirii o stea rătăcită caută centrul atenției. În acel punct se adună toată intensitatea ei. Pentru a crea un cerc este nevoie și de cealaltă jumătate, cu raza ei.

Chiar dacă m-am spălat în râul Iordanului încă mă mai plouă cu picături mari și ude. Mă aplec la fiecare prag să nu mă lovesc de cel de sus. Dar soarele mă orbește. Nu port ochelari îmi

Se caută iubire peste tot; în Casă, afară pe drum și la moară unde se macină-n piuă cu foc. Să-i dăm să bea lapte proaspăt din sânul Fecioarei, poate mai plouă cu mir în creștetul

Florile vieții dau culoare, parfumul lor este plăcut; avem cu toți același soare ce ne-ncălzește din trecut. Grădina Sa e încărcată cu tot felul de bucurii, ca o dumbravă minunată ce îi

Sunt pierdut, în universul imaginației mele rătăcind, între cer și pământ. Plutind printre norii ce inima-mi cere, mă destind între faptă și gând. Sunt cu totul în vis printre pleoape

Mă pierd în comorile tale prințesă rătăcind așternutul ce zace sub mine, am să sorb fiecare clipă intensă când iubesc prima dată vreau să simt, până mâine.

Două umbre rătăcite așteptau trenul în gară, cu părere diferită despre timpul de afară. Un singur drum, aceeași undă, clasa-ntâi și clasa a doua. Dar acum ce mai contează? S-a sfârșit

Se aud șoaptele umbrelor. E cerul pustiu. Seara coboară pe ulițele satului Cu aspectul ei mohorât de toamnă. Urcă cirezile sus la munte. Timpul se scurge fluid Ucigând clipele

Te-ai rătăcit în lume, departe ca străin. În urma ta, trecutul roade amintirile toate ca un stăpân. E pustiu aici; surâsul s-a stins odată cu tine. În liniștea asta pozele tale

Această Iarnă ce viscolește trecutul în taină prelingând pe sub pleoape omătul alb-sângeriu. Ricoșează ecoul gloanțelor oarbe. Sub creștetul nins se ascunde pustiu. Această Iarnă ce trezește

La mulți ani femeie, la mulți ani! Azi de ziua ta nu te uita la bani! Ai toată libertatea de care ai nevoie e dreptul tău măcar o dată ca să fi liberă lăsată, să nu ai griji și nici

Picătură cu picătură glacialul, albit de vreme, devine, o imensă mare de ape.