Danut Gradinaru

am încercat să m-ascund în nisip dar era prea fierbinte îmi ardea gândurile toate mă-neca în cuvinte și atunci am înțeles că fiecare pasăre are cântecul ei ce nu poate fi imitat m-am

Trezesc dimineața în așternutul răscolit; un gol imens mă surprinde. O strig mă ridic o caut peste tot, dar răspunsul e departe nu vine. Mai târziu pe noptieră un bilet; îl

Dansa în jocul de cuvinte Și îl scoteau mereu afară, Spunându-i să fie cuminte, Aici e artă, nu fanfară.

De ce te-neci cu alt parfum Când tu miroși a primăvară, Nu-i natural să fi acum Tu însăți anotimp afară?

Uneori, nici nu știm ce se-ntâmplă în jurul nostru; privim lucrurile poate prea ușor, ca pe un gest mecanic doar așa cât să nu le ocolim și de cele mai multe ori greșim. Fără interes nu

Nemișcați se priveau dincolo de aparențe, un dialog taciturn înțeles doar de ei într-o conversație fără cuvinte. Fără haine, fără măști în lumina caldă, străbătute ferești curgătoare de

S-au descărcat în mijlocul bătăturii ca să-și facă măști. Dar nu le-a mers i-au ghicit și i-a pus să curețe tot, mai adânc că au contaminat locul. Ei au plecat fericiți poate mai ușori ca

eram atât de aproape și singuri ancorați de dorințe înflăcărate orbiți de lumina pasiunii profunde ce strălucea peste noi mai departe două sclipiri arzătoare ce fulgerau intens în curcubeul

Dau suflet iubirii m-aprind când o cere și gândul mă poartă pe culmi mai înalte. O văd trecând în rochie albă de mireasă cu alai și cunună elegant se arată. În urmă sunt flori multe

Voi nu vă plângeți de ninsoare nu aveți frig nu e culoare alb și negru. Voi nu aveți numai lumină aveți și noapte și mașină cu spițe late. Nici casele nu-s diferite iglouri

va veni o vreme când mă voi pierde în catacombele tale cu un sărut rece și o îmbrățișare de gheață așa cum l-am pierdut pe bunicul pe ultimul drum a plecat și nu s-a mai întors poate prea

Inimă de aur, închisă-n colivie. Păzită cu mânuși de fier. Vreau să te eliberez

Stau și privesc sărmana țară pe care mâini a apucat. Din ceeea ce a fost o dată

Matinal ca o rândunică muncește mereu, neobosit. Cu mintea trează la cântecul cocoșilor și inimă curată de creștin.

Nu știu cum e în România Da\'n în alte țări din uniune, Politica își ia simbria Și restul, ce le mai rămâne.

Mă rătăci în apele tale iubire purtat de valuri îndrăznețe; tu ești o mare și un soare, oglinda vieții-n tinerețe și sufletul îți dă citire doar să se-nvețe. A rămas o zidire cu creneluri

Gurile rele se-ascund în spatele măștilor frumoase, ca la circ mai face un număr mai primește o aplauză și contul crește mereu. E ceva ce arde pe limbă și se scuipă afară cu organ cu

nu îmi este frică de moarte chiar dacă niciodată nu voi fi pregătit alegeri sunt puține și nu depind de noi așa că mă bucur cât mai am de trăit de altfel un lucru este cert iadul l-am