Daniela Tarlapan

Ironia sorții te-aruncă-n uitare, iar noianul amintirilor strivește cu cruzime clipele agreabile ale vieții... Nu contest forța destinului-- stea obscură, noapte a strălucirii... Detest

se-aprinde-ncet, cu o stângăcie tacită a singurătății făclie... tremurătoarea-i flacără fumegă chinuitor printre nenumaratele-mi gânduri rebele; suspinul nostalgic al nopții plânge

Toamnă târzie-- cu o repeziciune mută, clipele smulse nemilos din veșnicie își îmbracă straie de mucegai verzui. Înțepătorul miros pătrunde o toamnă întreagă, fumul din nori se-ndesește, iar

Soarele lucește blând Luminând poiene, Eu admir cu drag cântând Urmele-n troiene. Veseli fulgii cad dansând Și albesc pământul, Iar copii fug râzând Ca să prindă vântul. Păsările

Amintire, candidă himeră cu ochii în mii de cristale, de ce-mi numeri pașii care trec prin neant grabiți și nesiguri? Prezența ta în abisul gândurilor mele îmi umbrește al fericirii

Dorul mă-neacă-n lacrimi amare, viața mi-e un amurg de toamnă târzie, cu ploaie, cu vînt, cu moarte de frunze. Așteptarea-mi surpă gândirea, iar liniștea tumultuos gângurește în

suntem prea departe... lumi diverse... dar te iubesc, nu pot să-mi înfrîng sentimentele, te visez la nesfârșit... imaginea dulce a chipului tău, mi-a invadat existența; gândurile

Cu dură nepăsare mă privești, eu te urăsc cum te iubeam cândva, nicicând nu am crezut... Detest prezența ta, mișcarea, vorbați-îmbibată de-un umor sarcastic... am plâns iubirea... Un dulce

un început-- speranțe noi... dementă teama că va fi mai rău, clipele fug tîmpit, nu întreabă câte gânduri te distrug, te devorează; mi-e trist, mă doare existența mea de ieri... un

frunze, fantome, râzând se strangulează de picăturile ploii; urletul vântului zguduie cu groază scheletele copacilor din parcuri, pătrunzând până în venele seci ale existenței; cu

sălbatic, aprig urlă vântul toamnei și ramurile goale plâng cu disperare; în zbucium crunt se zbate frunza-ntârziată, ruginie, iar sufletul-mi pustiu, ca un zdrențos hoinar, aleargă

Cu mîna tremurândă, zidesc sfios trădarea-n lacrimi și durere. Voi rezista prea dură-i consecința ei; s-au ofilit iluziile infantile-- adorația de templu și-a scuturat petala-n agonie. Cu

Picură mărunt... Iadul ne inundă, ne domină... Șuvoaiele strivesc asfaltul, îl îneacă... Trecătorii aleargă ca smintiți, nimeni nu zâmbește; toți sunt zăpăciți , îngândurați,

Astăzi iarăși ploua lin, Ce melancolie! Eu cu vântul mă alin Și trimit solie. --Vântule, te rog, drăguț, Zi-i lui mândrul soare, Că-l așteaptă, da, Vlăduț Puntru o plimbare. Ploaia îmi

Astăzi este sărbătoare La școala din Măgurele, E o zi cu cânt, cu soare, Cu poezii și floricele. E septembrie, e toamnă, Prima zi de școală este, Profesoara, scumpa doamnă, Cu blândețe

aștept cu umilință-- clipa împăcării sufletești; pietrele reci, străine mă privesc absent, mi-i frig, mi-i trist, mă doare în interior pustiul... aș vrea să mă retrag, dar pasul nu-mi dă

Tinerețea-- dragoste, pasiune, farmec, sentimente intense, diverse, gânduri enigmatice, lacrimi, suferința, plăceri păgâne... răscruci de drumuri... Le privesc înspăimîntată; întuneric

frunze-- bătute de vânt, udate de ploi, călcate de pași indiferenți, grăbiți, strivite... iluzii-- strivite, călcate de pași indiferenți, grăbiți... udate de ploi, bătute de

vreau cuvinte! le caut în noapte, întind o mîna, apoi, pe a doua, ating ceva viu, lipicios- e Singurătatea, o urăsc, încerc să o alung, mă lovește, scîncesc într-un colț îndepărtat al

O casă mândră, tristă, sumbră, Străină la o margine de sat, Își plânge suferința-n umbră, Printr-un adânc și dureros oftat. Padurea care-i e vecina Cu mare jale o privește blând, Iar frunzele

mă privești cu insistența... ma simt pierdută-n profunzimea gândurilor mele... te privesc cu insistență... sunt agitată, neregulată-mi este respirația... e vina ochilor tăi, nopții de

Bărbații-- călăii sentimentelor profunde, indiferenți, perverși, egoiști, iubitori de aventură, lipsiți de simțul responsabilitații... Femeile-- frumoase, cu suflet

Plouă..., putrezesc grăbit minutele-n ore, alene cad in durata mucedă a timpului. Te caut, te caut ca o dementă în întunericul nopții, tu plutești absent printre stropii morți ai