Poezie
deșertăciune
1 min lectură·
Mediu
se-aprinde-ncet,
cu o stângăcie tacită
a singurătății făclie...
tremurătoarea-i flacără
fumegă chinuitor
printre nenumaratele-mi
gânduri rebele;
suspinul nostalgic al nopții
plânge tăcut
în imaginația mea ruinată;
tăcerea dureroasă, deprimantă
vagabondează înnebunită-n
interiorul pustiu
al vieții mele lipsită de puls...
inimaginabilă-mi este dorința
de a evada
din această teribilă stare,
dar...
nimic și nimeni
nu va putea recompensa
amețitoarele clipe care fug
din trecut spre viitor,
reducându-mi existența;
încerc să distrug gândul
că viața e deșertăciune,
dar...
mă lovesc de neant.
001959
0