Daniela Slapciu

Un bețiv cânta, cânta încet un cântec nou despre Dumnezeu. M-am oprit să-l ascult și am asurzit; am încercat să îi citesc cuvintele pe buze, dar nu mai aveam mâini. Acum înțeleg ce se

Te iubesc cum fiara prada își iubește și te doresc cum pruncul după sân tânjește. Te visez cum focul lemnele își visează și te păstrez cum piramidele secretul își veghează. Te aștept așa ca

Când iubirea s-a făcut cuvânt din mine a rămas doar ochiul sec, fără privire, fără lacrimi, fără orizont. Și viața mi-a rămas pe buzele tale, în palma ta, ce îmi purtase mâna strâns. Bătea

Puțin câte puțin uit povestea nașterii mele. Să fiu oare un fruct, să mă coc sub pături de soare? Să fiu oare omul, să ies de sub mătăsuri cu gânduri puține, cu mine afară?

... miresme de iubire, plutesc pe aripă de vânt, în brațe nevăzute mă poartă ca un gând. mă leagănă alene, parfumul dragostei, ca de un drog luată, mă las în voia

Gândurile mele - ca nori - strânse în plic, le las moștenire vântului - frate, ca să mai plângă și el după ochiul ascuns, după cuvântul care de azi nu îmi mai e nume; Și plec spre

Eu sunt Iubirea! Nu exist, dacă mă cauți vie, ci doar palpit în tine și în tot. M-aș consuma zadarnic să fiu cuvinte pe hârtie. Alerg către iubirea ta cu sufletul flămând Și înfloresc pe

Gândul meu te cunoaște de milenii și știe cum pășești moale înspre mine. Tu nu mă vezi și nu mă știi, dar eu te privesc ascunsă după umbre și aștept să vii, să restrângi toată marea ce își

Când de pe bolta nopții reci Tu încercai să mă alegi Pentr-un altar de dulce-amor Să fiu ofranda ta de dor. O noapte ai vrut să mă convingi, Să mă săruți, să mă atingi Și îmi spuneai cu ochi

Bunico, spală iară ștergarul ce-am ascuns, l-am înroșit de ouă, de fața lui Iisus! Cu zâmbet de dulceață și mersul legănat se apuca, sărmana, să-ndrepte ce-am stricat. Și mă-nvăța iar

Clipă suspendată - iubirea, se lasă pe coamele nopții, Autodafe al goliciunii apelor ce îmi spălau pure trupul fecioresc. Pe aripi, greu îmi atârnă timpul și se rostogolește, se rostogolește în

Lasă-mă! strigă încetinit pasul primei ierni cu o inimă ca a mea. Iar eu, mult prea veștedă pe atunci, am scăpat sufletul din mine. Taci! strigă azi cuvintele

Curge noaptea prin plete de lună. E parcul pustiit de toamnă, de absența ta. Curge negura. Curge, gândul pe roată trăgând, Clipele timide, până ieri herghelii de sărutări, de

E un animal sălbatic Ce-mi străpunge sufletul, Fug din calea lui alene, Și m-adoarme cântecul. Mă omor pe stratul vieții, Închid ochii și creez, Înfloresc câmpia morții, Trezesc vise - mă

Scapără-n noi tăciuni de cuvinte, Orbim de-ntuneric, murim printre zări, Se-aud vâjâind crini pe morminte Renasc negre vase plutind peste mări. Pornesc către noapte călcând peste

Se făcea o câmpie, crescând din ape de Dunăre. Un lotus alb îmi stă deschis în palme. Deasupra, mult deasupra foii, creștea poezia ca o cruce a mea. Eu, m-am întors cu fața spre

Toamna aceea fu pentru ei un puls. Și EL era un ochi presărat de Dumnezeu cu pescăruși din Raiul pe care EA, geana lui, îl găsise. Prima ninsoare, le făcu însă iceberguri pe suflet, iar EL

Ne place să umblăm desculți prin stele, Să ne-nvelim cu vise și dorinți rebele, Să ne-mbătăm sorbind zefir Și să plutim pe pleopele de trandafir. Să ne trezim mai aprigi decât marea, Să

Aud pașii tăi departe Te visez revenind Înghit răsuflarea-mi Uscată Amintirea ta mă ajută Să respir din nou Încătușată