Daniela Slapciu

Copii cu ochii limpezi și râsete în cor aleargă pe câmpie, se prind în hora lor! Copii cu suflet cald și inimă vivace se joacă, chiuiesc și cântă ce le place!

Neființă e iubirea, moare înăbușită în mine, mă cuprinde nemurirea doar văzându-te pe tine. cu buzele aburinde mă săruți parcă prin vis și deodată toată lumea dispare într-un abis. tu mă

Pășesc pe o apă și privind iar în urmă descopăr că azi am iubit mult mai mult decât ieri. Să fie de vină pasul pe care îl pun nu doar sprijin ci și ca sec gând?

Smulg păsările una câte una de pe aripile norului, cum ai smulge penele de pe-un gând, lacrimile de pe-un ochi trist.

Să-mi pese oare de vara ce fuge ca un creștin către crucea de lemn sau să învăț să-mi îmbrac iarăși haina mințind c-o să fiu anul acesta o toamnă însorită de flăcări sau spini?

Atunci când nu s-a mai auzit de mine Oamenii au înțeles cu cine vorbeai tu. Marea este o ieșire din sărut, O supărare pe iubire plină de iubire. Sunt cea mai potrivită piatră a mării Sunt tu ...

Sunt legate valurile și pescărușii sau, cel puțin, când aleargă ei toți s-ar ține de mâini. De-aici, din sezlongul de stuf, văd cum zboară stropii din mare și cum cad către mal tot mai

Am sufletul plin de clor fără tine și cu vorba mea am decolorat luna, ca și cum niciodată nu ar fi fost. Nu știu cum sunt și eu, Doamne, așa albă îmi par, încât cuvântul meu trece ca un aer,

Ajung la un hotar peste care pășind voi trece la tine în gând ca-ntr-o carte cu foile moi dar murdare de lacrimă.

Și dacă, fără frică te-aș părăsi în noapte, oare te-ai întreba de-am fost prea bună sau doar eu? Undeva, în lume, bate fără mine o frunză și între gândurile ei. stă verde, copacul din

Mă tem de tăcere. Eu vreau cuvânt sărat pe buze și line sărutări de ploaie și de text. Mă tem de secetă între vorbe.

Sunt aproape de final ca de-un spin. Eu mă trag înapoi și gândesc unde e pasul cu care-am călcat așa strâmb de-am ajuns chiar aici?

Ar fi trebuit ca din sângele meu să pot să sculptez inima în care să poți sta ani în șir fără să-ți pese ce fac eu aici, în afară, și cum păzesc fructul cel roșu de ochiul străin.

Picături de rouă, inimă ce plouă, dis de dimineață, răsare la viață. Dorește șiret, visează secret să sară din piept. Tu, soarele ei, scaperi în scântei.

7 oi văluresc pe geamandură. Se duc și tot vin înapoi și-apoi gem zgomotos. Cred că apa din care ochiul lor plânge, are spre maluri, geamandură de os.

Mă silește timpul să plec mai departe, să fug din inima ta și să las din mine paginile pe care am fost scrisă drept basm ireal, ca fiind a ta. Îmi știe numele poteca asta, pe a cărei

Am închis roua în pleoapele mele păcătoase. Le-am zăvorât cu lacăte și am aruncat cheia în marea sufletului. Mă asurzise tăcerea. Fugeau îngerii spre bănci de țărână și fluturii scârțâiau prin

Trandafirul roșu nu este iubire, trandafirul roșu este prevestire. Prevestește visul din inima mea, visul și dorința de a te avea.

Tei galben cu așternuturi de foi ude, ți-am încrestat ușor în carne nume de nemurire și ți-ai îndoit prostuț creanga, strigându-mi că-n numele meu nu e decât palid parfum de ani. Secole

Când s-a lovit de umărul norilor, a crezut ca EA nu mai e EA. Simțea cum prin cicatricea aceea i-a ieșit GÂNDUL și a fugit în lume. La început a râs, apoi a spus încordată rugăciunea de seară,

Ca o ploaie coboară stele fără licăr pe spinările turmelor albe, prinse ca un ghimpe de palmele mele tăcute. Vine din urmă seara, grăbind,

În ochii tăi Poemele mele nescrise Teama de singurătate Ferestrele Care-mi deschid largi Aripile de zbor