absolut niciun chef

nu știe nimeni să spună de ce și cum uneori atât de înverșunat urăsc poezia toată învălmășeala aia de gânduri de sentimente și de țoale amalgamul care mă împinge din mine și-mi dictează „noua limbă” „noile echivalări” „codul” cu majusculă de ce să-i spun zilei altfel și cerului și luminii și iubirii și neiubirii... și mie... și lui et c(a)etera când toate absolut toate au unul chiar câte 2 nume atât de exacte??!! detest conotațiile! dar ce urăsc mai mult este cum el și ea își declamă (ne)fericirile / (ne)feminitățile / (ne)masculinitățile (desigur nu poți băga întotdeauna mâna în foc!) mă întreb cât de bolnav (sau cum?!) poți fi să treci dincolo cât de mult timp să ai să... pierzi mai ales câtă naivitate să crezi că vei schimba din temelie ceva și toate astea cu suprema stare de greață (nimic sigur... prea multe: „un fel de” / „ca și cum” / „aproape” etc.) în vertijul ce-ți smulge salutarul pământ și inima științifică: miocard / pericard / endocard așa de simplu! așa de eficient! așa de nepericulos! pur și simplu: Realitatea! așa că îmi tai din calendar zilele care au doar titlu (foarte probabil, atât de irezistibile pentru alții) conținuturi fantomatice / interminabile / insidioase-languroase... infinitul ăla monstruos (chiar: poate fi ceva mai monstruos?!) toate stările de grație toate interogațiile retorice pe toate le urăsc! mă complac (am și eu limitele mele!) în ecuații cu soluții sigure descopăr ce mult iubesc roboții care nu prea știu ei a iubi nici a muri le tai! mai ales că uneori n-am niciun chef să fiu femeie nici bărbat absolut niciun chef! dar am pierdut deja 139 de zile 3 ore vreo 46 de minute în toată învălmășeala aia / asta de gânduri de sentimente și de țoale (o fi vreo dependență renegată?!)