Strada Speranței (versiune revăzută)

Noua noastră casă nu semăna mai deloc cu cea pe care, cu doar două zile în urmă, o avusesem. Acolo unde – îmi spunea mama, îmi tot repeta – găsisem eu o narcisă, nu încetasem a o crește. Rochița îmi era poleită cu fluturi. În gângureala-mi, purtam cer în loc de cuvinte. Veneam de la grădiniță. Cu gutui mă întâmpina mama. Puneam rămășag: toți prietenii aveau să mă aștepte, să scoatem din pământ jocul ăla care oricând ar fi ținut loc de casă... Mama mă privise stingheră, încercase să pară curajoasă, să înlăture și cea mai mică dâră de îndoială... cum că ea n-ar mai fi fost ea, cum că eu... Am privit-o prin ochi de ceață. Am încercat să par curajoasă, să înlătur și dâra aia... – Uite, ce albă este camera noastră! – a rostit ea brusc și lumina s-a ivit din cenușă. –Aici o să fie patul tău! – a arătat dânsa către fereastră. Trei stoluri fragile de vrăbii n-ar fi îndrăznit s-o contrazică. Împreună am pășit în casa noastră cea mică. N-aveam tată să ne știe de grijă. Doar o păpușă cu mâna ruptă, rucsacul îngustându-se, două inimi ce se-ncumetau a aprinde focuri în sobe. Și mama a scos din geanta ei verde, încă mirosind a cafea și a profesoară, cântecul meu de narcisă. Într-o mângâiere, ca pe odor l-a așezat în largul măsuței pitice, la care aveam eu să mă fac mare. Pe albul pervaz a înșiruit mama rochia-rândunicii, rujul roz sidefat, parfumul ei de magnolii. Dintr-odată, casa noastră de acum s-a făcut mare! A dat la o parte o perdea nevăzută. Pe strada noastră de acum treceau oameni, așa de mult semănându-ne. Aveau și ei rucsacuri la fel de înguste, inimi cu care să încălzească. – Pe băiețelul ăsta îl cheamă Sașa! – și mi-am văzut eu, peste timp, alesul... −Tina, ți s-au îngălbenit degetele și ochișorii tăi mari stau să-ți cadă! Lasă, am să-ți cos eu două pietricele albastre. Poate și-un șnur! Mâinile mele o să ți le pun, felul în care ele se-apleacă să se roage... Uite, guguștiucul cântă din nou și parc-ar fi cel de altădată, adus de bunica de la vie... Via noastră, în capăt cu nuc, păstrând peste vremuri și moarte urmele bucuriei de a scoate vinul... −Ce știi tu, Tină, în mintea ta de păpușă? Omul cel rău stă cu pușca să tragă. N-avem tată grijă să aibă de noi... El poate să se dea jos chiar și din tablou, chiar și dintr-un nume! Ssssssssst!! De-aia, Tina, repede, mușcă, mestecă pașnic bucățica asta de pâine! Chipul tău azi iute o să treacă dincolo de geam, dincolo de gratii. Acolo, în lumea oamenilor liberi, care fac dragoste, nu război. [*Container = „spațiu locativ improvizat, realizat prin amenajarea unui container metalic sau modular, astfel încât să poată fi utilizat pentru adăpostirea și desfășurarea activităților cotidiene ale unei persoane sau ale unui grup de persoane”. *În timpul unor invazii, pentru mulți, ACASĂ a încăput într-un CONTAINER]