Poezie
cândva voi întîlni miriștea în care aș putea să visez
3 min lectură·
Mediu
nu voi face niciodată ceea ce am promis.
nu mă voi duce
într-o gară mică să văd răsăritul
la 6 am.
când greierii infuzează spectrul roșu
al soarelui
cu sunetele lor
intrându-ți în creier ca niște poze vechi.
nu voi fi acolo când trece trenul cu navetiști
să-i văd mâncând ultima bucată de sendviș
și aruncând apoi hârtia pe geam.
nu voi vedea șinele.
nu voi vedea miriștea în care aș putea să visez.
să întind din pacea și liniștea mea,
o străfulgerare, lumii.
nu voi face niciodată ce am promis.
voi sta aici unde este întotdeauna prea multă
lumină
și voi aștepta să apară o hologramă
cu gara, cu soarele în deșert, cu greierii
injectați sub piele, pentru un mai puternic realism.
voi privi totul pe un ecran uriaș din propria curte
unde aspersoare silențioase se izbesc de
metalul garajului și sună a ploaie.
nu voi face niciodată ceea ce am să promit:
să mă duc într-o zi să văd calea lactee, departe de orice
oraș.
stele si frumusețea fibrelor desfășurându-se pe cer,
negrul și contrastele fascinante.
stau pe loc încât ai impresia că nu ele se mișcă
ci tu te deplasezi.
dar eu nu voi fi acolo.
voi fi aici. iarbă proaspăt crescută, soare / un săpun galben de la lidl,
oase de metal în mici organisme defecte
operații pe creier plăcute.
nicio durere.
metastaze / niște meduze frumoase otrăvitoare străbătând corpurile.
case translucide cu oameni ca niște pahare pline de coniac bun vechi.
un arțar mare cu frunze roșii acoperind totul.
voi fi aici pe un trotuar modern din granit
într-un șezlong de la jysk, între perne colorate și moi.
lumea se zbate în continuare în războaie foamete
probleme lgbt, secesiune mondială a puterilor /
ideologii puternice periculoase / rupturi pe suprafețele țărilor
deplasări ca la discurile din coloană.
L5 / L6. fracturi.
dar eu nu știu nimic.
când soarele răsare văd mici flori colorate viu.
ele se așază încet peste tot și tot pământul devine
plăcut la atingere.
scoarță învelită în roz și mov.
ceva se mișcă puternic în măruntaie.
dar aici e liniște e pace e frumusețe și multă plăcere.
serotonină pe bandă rulantă.
visez și aștept.
promit că o să cresc mare.
sunt o păpușă care se hrănește cu lapte direct din sânii mamelor abandonate.
lapte rece și crud.
abuzuri fizice și emoționale pe ba n dă ru lan tă.
dar asta e așa, ca la televizor.
imagini perfecte, nimic distorsionat.
culori cum nu s-au mai vazut, ecrane oled în care negrul e pur și
adevărat.
și nicio durere
care să nu poată fi vindecată cu laserul / cu operațiile laparoscopice
cu roboții care lucrează silențios și îți așază la loc discurile din
coloana distrusă.
nicio durere
care să fie în contrast cu luminile orbitoare ale blitz-
urilor aparatelor de fotografiat pe care trebuie să le suporte un
actor aproape autist,
puțin detașat, puțin trist, pierdut în nebunia artei sale
atunci când iese din scenă.
02796
0
am vrut să arunc prima parte, care îmi părea o introducere improprie poezie care urma
apoi am avut senzaţia că urmăresc un film, cumva personajul privea din tren miriştea de care se îndepărta; pe mirişe am văzut floricelele ale mici, le spuneam "săpunel"
mă întrebam de ce nu coboară să umble pe mirişte
apoi, pe ecran, se arată personajul imobilizat şi visul se închide, îndepărtându-se totul de ceea ce fusese pe ecran
confesiunea rămâne ca o carte deschisă, la o pagină unde încetezi să mai lecturezi
nu cred că am mai prins finalul, m-am apuct să scriu aceste impresii