colour, care, live

gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în fața camerei de filmat depărtându-se

oamenii se mișcau încet
acele ceasului se mișcau mai încet

în spate orașul se transforma într-o iluzie

de acolo de unde veneam eu
de sub cerul ca un arc electric

desprinderile păreau ușoare
dar nu era așa

știam că trebuie să plec undeva
să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion

cu el am scris pe pereții gării
limpezimea se pierde încetul cu încetul

pașii pe asfaltul gros

până la eliminare doar câteva secunde în timp ce trenul se apropie

atunci am simțit nebunia

calvarul

inima mi-a devenit din ce în ce mai lucidă odată cu trecerea

în slow-motion a timpului camera de filmat mă privea

le întorceam zâmbete false oamenilor care și ei mă priveau
le cunoșteam bine soarta deși ei nu știau

aveau să se întoarcă în orașele lor pline de fabrici dezafectate
cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ
ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei

apoi a venit noaptea și dintr-odată nu am mai rămas decât eu și trenul
în căldura sufocantă am întins brațele și camera s-a oprit din filmat

m-am desprins
am zâmbit morții senin și am plecat mai departe

în visul meu în care orașul era din ce în ce mai frumos și strălucitor
în visul meu te sărutam pe gură și eram vie
mă gândeam la o pasăre scăpată din cușcă

o pasăre pe care o găsești zbătându-se pe trotuar
te uiți la ea și inima ți se strânge

simți bătăile aripilor pe șira spinării
același arc electric care se descarcă în tine

și din tine pleacă mai departe
nimeni nu știe unde.