Poezie
apparat
3 min lectură·
Mediu
//
metropola s-a lărgit de când nu am mai fost în ea.
fulgi mari au acoperit blocurile.
globuri uriașe filigranate atârnă deasupra stâlpilor.
stațiile de tramvai sunt goale.
liniile de tramvai sunt aceleași. lungi, de parcă te
gândești că dacă
ar ocoli rondul din scuar te-ai învârti ca într-un carusel.
asfaltul este crăpat. pe alocuri
piatra cubică e umedă. ninge.
o pasăre roșie se așază pe un fir de tensiune.
vitrinele strălucesc. toată metropola
respiră încet ca și cum ar avea plămânii
prinși într-o menghină.
este frigul.
oamenii stau în casele lor.
blocurile turn abia se zăresc prin ninsoare.
doar geamurile luminate te fac să crezi că înăuntru este viață.
un singur om cu o mască a venit în stația de tramvai.
pasărea roșie nu a plecat.
își întoarce capul în stânga și în dreapta
ca și cum ar căuta ceva.
orașul pare mort, inutil și orbitor de frumos.
asfaltul se crapă
mașina alunecă încet pe gheață.
e Crăciunul și nu se vede niciun colindător.
în căști se aude apparat cu un cântect, monoton. hipnotic.
ar putea fi un colind modern.
telefonul e pe vibrații.
în mașină e cald. cu cât mergem
cu atât metropola pare că se lărgește mai mult.
undeva viata se crapă.
undeva lumea se crapă.
omul cu mască e o halucinație.
semafoarele merg în gol.
pasărea roșie începe să cânte.
ușor, ușor parcă ar fi un cântec de jale.
ne-am îndrăgostit într-o seară ca asta.
aici în metropolă.
de unde să știm că vom deveni doi câini care urlă la lună.
în mașină e cald și începe să ne fie somn.
de unde să știm că atunci când ne vom trezi,
vom fi doi străini mergând la serviciu pe uriașele
bulevarde,
că atunci când ne vom întâlni
nu ne vom mai recunoaște din cauza măștilor.
orașul cel orbitor se hrănește încetul cu încetul cu inimile noastre.
pasărea roșie a murit.
acum e o carcasă goală înghițită de zăpadă.
e o noapte senină din nou și orașul continuă să-și numere
morții.
e frig, își etalează frumusețea ca pe un trofeu.
globurile par mai strălucitoare ca oricând.
fulgii de nea se izbesc de geamurile mașinii.
ca un balsam. zăpada ne înghite și pe noi.
de unde să știm că e cea mai frumoasă zăpadă care a
fost adusă din spațiu.
de acolo de unde sunt către acolo unde ești
îți ating obrazul umed. atât a mai ramas. două mâini
întinse una către alta
ca două linii de tramvai care nu se vor apropia niciodată una de alta.
de undeva se aude mai departe cântecul celor
de la apparat. cineva a uitat un telefon deschis
înainte de a muri.
poate noi. poate omul cu mască. poate voi.
023191
0
„De acolo de unde sunt” am primit de „acolo unde ești” mesajele subtile și rafinate ale ființei tale poetice.