pray

dumnezeu a creat lumea în 7 zile.

eu am creat bucuria & așteptarea & rezistența în 3 zile.

cu mintea mea în celelate zile, am ucis credința

m-am murdărit pe rochia mea cea mai frumoasă în semn de protest

am transformat orașul în casa mea cea de toate zilele

ca o biserică din piatră închinată dorințelor mele

şi dumnezeu nu a zis nimic

doar mi-a luat ce aveam mai drag

din când în când mă rog lui să nu-mi ia ce mai am

în timp ce merg pe o stradă strălucitoare din orașul meu contrafăcut

mă joc cu bisturiile cu care aș putea să-mi sfâșii carnea în semn de jertfă

mă uit la lumina becurilor translucide noaptea

și-l găsesc acolo pe dumnezeu pregătit ca o panteră să mă atace

și tac. dumnezeu a zis că e mai bine să tac.

când mă gandesc la el văd răni peste răni acoperindu-se unele pe altele

răni mici și mari pe care le înghit ca pe niște pastile

să stea înăuntrul meu

să nu vadă nimeni că din trupul meu n-a rămas decât o inimă mare

sângerie și tremurândă

care creează în continuare bucurie & așteptare & rezistența și frică

ca pe niște materiale sintetice într-o fabrică unde mașinile și motoarele nu încetează să meargă.