Poezie
peroane
2 min lectură·
Mediu
gara se făcea din ce în ce mai mică
un obiect pus în fața camerei de filmat depărtându-se
oamenii se mișcau mai încet / acele ceasului se mișcau mai încet
în spate orașul se transforma într-o iluzie
de acolo de unde veneam eu / de sub cerul ca un arc electric
desprinderile păreau ușoare / dar nu era așa
știam că trebuie să plec undeva
să-mi ascut durerea ca pe o bucată de creion
cu care am scris pe pereții gării // limpezimea se pierde încetul cu încetul//
pașii pe asfaltul gros
până la eliminare doar câteva secunde / în timp ce trenul se apropie
atunci am simțit nebunia
calvarul
inima îmi devenea din ce în ce mai mică
odată cu trecerea în slow motion a timpului / camera de filmat care mă privea
le întorceam zâmbete false oamneilor care și ei mă priveau
le cunoșteam bine soarta deși ei nu știau
aveau să se întoarcă și ei în orașele lor pline de fabrici dezafectate
cu amintirea drumurilor care te leagă cu picioarele de pământ
ca un paratrăsnet prin care se scurge fluidul electric al zilei
//
apoi a venit noaptea și dintr-odată nu am mai rămas decât eu și trenul
în căldura sufocantă am întins brațele și camera s-a oprit din filmat
m-am desprins/ am zâmbit morții senin și am plecat mai departe /
în visul meu în care orașul era din ce în ce mai frumos și strălucitor
în visul meu în care te sărutam pe gură și eram vie / mă gândeam la o pasăre scăpată din cușcă
o pasăre pe care o găsești zbătându-se pe trotuar / te uiți la ea și inima ți se strânge
simți bătăile aripile ei pe șira spinării / același arc electric care se descarcă în tine /
și din tine pleacă mai departe / nimeni nu știe unde.
023.101
0
În genere, omul, scriitorul este optimist, chiar dacă poezia îi trădează un arc de gând infidel, din niscaiva rărunchiuri cu sursă de catharsis, și îl împinge (pe-acel arc) cine știe spre unde...
Am empatizat cu dărâmăturile din poemul de mai sus, sunt stări poetice. care rămân.
stea pentru că am privit pasărea, am văzut-o, și m-am zbătut (și eu).