Poezie
culori
3 min lectură·
Mediu
setăm cadrul. scena. 1984.
la fel ca în romanul lui george orwell
suntem
mici
și mari. îmbracă-te, spune mama.
un rucsac alb ca spuma pe masă.
mama l-a cusut. cu litere inscripționate.
ață roșie ca sângele.
e toamnă, mamă? o întreb
e la fel ca părul ei alb pe care îl desenez, îl colorez,
îl fac roșu ca frunzele.
se aprind stelele noaptea pentru noi, spune mama
mâine nu e o zi / e o călătorie spre mai departe.
rucascul încet se umple de sânge.
printre caiete și cărți de colorat.
nimeni nu doarme în casa asta. casa are ornamente de beton
profile albe, curate.
setez aparatul de fotografiat.
în lentila lui toate par mai mici. si toamna și mama și eu.
doar orașul pare imens. școala pare uriașă. drumul
pare nesfârșit.
mai este puțin și copiii vor pleca la școală.
fiecare cu rucsacele lor. albe, albastre, roșii.
iar rucsacul nostru devine din ce în ce mai greu.
îl fotografiez. în el nu văd nimic.
o văd pe mama pregătind sandwichurile,
umplând sticla cu apă, ștergându-și broboanele de sudoare de pe frunte.
e o zi frumoasă, mamă! îi spun.
mama zâmbește. mă ia de mână și împreună ieșim din casă.
casa are profile negre acum/ varul a devenit negru.
rucasul s-a umplut până la refuz de sânge.
al cui e sângele ăsta, mamă ? o întreb
roți mici și dințate ale mașinii străpung drumul. asfalt curat peste tot.
geamul puțin aburit. răsuflarile noastre calde.
e sângele nostru, al amândorura. nu ne lasă să ne despărțim chiar când
suntem departe una de alta.
dar mama minte. e doar sângele ei.
picurând,
picurând.
ultimul cadru în fața școlii. mașina se oprește.
îi spun la revedere și-mi dau seama că am uitat
cum o cheamă pe mama.
e prima mea zi de școală
si am uitat cum o cheamă. tot ce-mi vine în cap
e cuvântul copilărie.
copilărie.
cu ursuleți de pluș, cu trenulețe alunecând pe șine ondulate
cu saniuțe alunecând pe zăpadă, cu copii care se bat cu bulgărași de zăpadă
cu pisici care care mă așteaptă acasă pe calorifer
și torc.
ai să înveți o mulțime de lucruri la școală, mai spune mama.
da, am să învăț, îmi spun.
în timp ce mașina se îndepărtează și eu rămân repetând în fața
școlii, printre frunzele roșii și aurii: copilărie.
copilărie.
cu rucasul meu alb pe spate
apropiindu-mă de ușile școlii
fericită,
cu rucsacul meu roșu
picurând,
picurând.
047.647
0
ultimul cadru în fața școlii. mașina se oprește.
îi spun la revedere și-mi dau seama că am uitat
cum o cheamă pe mama.
e prima mea zi de școală
si am uitat cum o cheamă. tot ce-mi vine în cap
e cuvântul copilărie.
copilărie.
minunat poem!