Despre părinți, părinților mei

M are, dragostea ta s-a așezat peste noi, A coperiș al lumilor, suspendat în aortă M iezul furtunilor l-am simțit mult apoi, A cum tu arzi, inimă, tu, blândă retortă. T u, zilnic plecat la seceriș de himere, A i lacrimi crescute prin iarba cea nouă, T ăișul coasei tale, înclinat spre-nviere, A rată acum asfințitul printre boabe de rouă. M-am gândit de multe ori, de fiecare dată când ajung acasă, la faptul că vă găsesc din ce în ce mai mici, mai puțintei la trup, am căutat și nu am găsit nici o explicație convenabilă. Am crezut că ați început să vă retrageți în voi, din fața necazurilor, precum armatele în spatele altor fortificații, mai spre interior, atunci când biruința se înclină în favoarea dușmanilor și trebuie apărate, strașnic, zidurile rămase întregi. Mi-a fost teamă să mă gândesc și-apoi să scriu, că apropierea voastră din ce în ce mai periculoasă de pământ înseamnă comprimarea unui arc temporal, pregătirea lansării voastre spre cer, dincolo de stele…