Daniel Aurelian Rădulescu

Cine m-ajută să ies din abstract de-o minte mută în amintiri d-impact de-ndrăgostiri fără niciun contract?... Să îmi reînviu iubiri; real de altădată, un crochiu din viață întâmplată act

Nu mai sunt plopii pe drumu-nspre casă, Doar unul rămas e, stingher, fără soț. Nici vis nu mai mi-e liceana frumoasă Și nu-s judecăți, să condamn timpul hoț. Nici loc nu mai este la marginea

Inept este egal la geniu, e tot omul, Suntem cu toții o adunătură, Timp ne petrecem într-o ”înfundătură” Urechile le-acoperind... cu telefonul. Multe sunt spuse, verzi și alte

Sunt pentru a nu știu a câta oară Dumnezeu Căci iar m-am hotărât s-adopt un cățeluș; De fapt o cățelușă mică și firavă, derbedeu, Un rebut printre vreo cinci născuți pe-un derdeluș. Sunt toți

Nu știam, cum cu fuioru’ toată țara-i și acum ascultând ”Ooo, neam, poporu’… străzi multe ne pierd pe drum, bani mulți îs necaz duium... nu cu preș, ci cu covoru’ vă veți duce cu toți

De ce s-a inventat criteriul? Aveți vreo explicație la reușită?... M-am întâlnit azi c-o grăsană, o smintită; Era ”inspector”... și-ncă-și mai făcea liceul. Ineptul, leneșul din facultate L-am

Cumul, de strigăte în timp, neauzite, De suferințe, fără de ieșire În talazul minții, diabolic în iuțire... Cu prăvăliri, haotice-n simțiri zdrobite. E lipsă de suport de ambient, Cu rezultat

Sunt rute de vis sau rute de patimi Turnate, pavate-n sudoare cu lacrimi; Ruloul de smoală cu gânduri tenebre, Exces de putere, cu moartea pe zebre. Periplul continu de muncă-n alertă Cu

Am la rabat melancolie C-am strâns prea multă și m-apasă Pe aripi, veșnic într-o vrie În transa unui alt... acasă. Misterios e nepătrunsul Neînțeles, de timp trecut, Prezent ce-acum

peste ceva timp va fi ieri, din nou, a trecut Paște, am mai mâncat un ou, am dat crez iar la învieri. port în imagine pe mielul-sacrificiu, din care mușc... parcă mă împușc când știu că

Aproape neînțeles, sau sigur evitat din frică, Este ca un torent se prăvălind nestăpânit, sălbatic Pornit din picătura pură din ghețarul arctic Ce s-a-nălțat rece mister ... își alegând timpul

... Ideal ar fi să fie numai ele; de-un adăpost de la supliciul încercării de mereu ultimul venit, în pragul dezmembrării... Și după contul ce-ai făcut în; răi, fidele. E libertatea-ntr-un

M-a prins cu botul mare, perlat de măsele, imens de cald, de catifea umedă... Mă zgârâie cu picioarele grele; cu gheare ascuțite mi-ncolăcește pardesiu și sunt năpădit de-o bară, ca un fald de

De când mi-e nația, ce-o știu eu singur sau din spuse de bunici, Nu-mi amintesc și nici din cărți nu am citit să am vreo probă Că romii-s ziși țiganii și nici c-ar fi bogații de pe-aici Sau să

O națiune, țară, suntem mereu pe val, Celebri-n Europa, prea bine cunoscuți; Am depășit frontiere și orice areal... Nu-i seminție-n lume, să nu fim des văzuți. Avem cutume multe, originale,

Imensitate de apă ce există mereu, de un ieri, o străbat din centru cred și nu există direcții, sau ar fi dar sunt șterse de valuri sau vânturi ce nu duc nicăieri, mă vântur, e un dute-vino,

... ce-n urmă-i, nu-i trăit banalul, doar naturalul în rutină, parcă se concentrând în seve, scântei, ia luciul de patină, se-mbracă de-un fior, parfum mai abitir decât prezentul, devine o

Bântuie vântul toamnei să-mi spulbere anii, să-mi prăfuiască gândurile cu polenul din spicele uscate, ce nu mai dau rod, iar ploile mă înmoaie cu spălatul sufletului de iubiri,

M-am săturat să schimb pământ Să-mi răsădesc mereu tulpina; Nici scoarța-mi nu-mi mai știe gând, Nici ape nu-mi cresc rădăcina. M-am săturat să îmi schimb oameni, Să mă încarc cu crengi de

Mă uit la mine; mă iubesc Așa cum sunt, că știu că-s unic Și de n-o fac e grav, greșesc... Riscând ura la toți, teluric. Mă iau bucată cu bucată Mă răsucind; simț analitic Ce încă-l am din

Am început să-mi rup dintre petale -Lasându-le-n cădere pe poteci- Pentru urmași ce-așteptă să se scoale La reînvierea dintre cripte sumbre, reci. M-am consumat în fructul destinat Să las

Revin la vechea revelație; Tot ce-i natură, e suav, Nesfârșit sursă d-incantație... Doar om... ce aparține-i grav! Mă-ncânt de roze, de mistral, De tril... Zilnic resuscitez Din aer hărăzit

Nu-i gravă moartea, e doar ascultare continuă fără răspuns, odihnă, răbdare multă, o reflecție de tihnă tot așteptând himerică-nălțare. Este la fel, frustrant precum exilul supliciul când ai

Culoare-n nuanțe vii nimicitoare Lăsând neant din propria ei sursă De-o limbă-n scrâșnet vâjâind dogoare De tunet, pocnete-nspre cenușiu de cursă. Clăbuc în ronduri se spărgând în vid Suflând