Daniel Aurelian Rădulescu

Se face seară, aud afară ploaie Ce se prelinge peste mine în singurătatea din odaie. Mă uit la sticla de la geam cum picurii se-adună Și caut să te-ajung și nu te văd... Nu este nicio

Gândul dus... doar tresar ! Ce-i privirea sfioasă, Silueta, pe aleea în penumbră, spre casă ? Cântec ritmic- de dans de sanda cu toc înalt- Asortat în delir, la ”deux pieces” elegant ? Totul

Foaie verde, libelule Sar în hoarde cu surate Să te roadă și pătule Să rămână goale toate, Fără grâu pentru covrigi Și porumb de floricele... Ciocălăi pe foc să frigi Și pănuș pentru

E timpul, sigur, relativ? Eu mă consider neschimbat! În minte, m-am maturizat... Estetic, n-am niciun motiv! În oglindă, zilnic mă privesc Nu analitic, doar trecând Din obicei. N-am niciun

Groaznic, am prins iar dimineață, Teribil, vreau un week-end iar Nebun, tai luni din calendar... Nenorocit, alt an sărbătoresc, să mai sfârșesc din viață. Cu mintea tâmpă într-o

E ”n-are”, pe stradă, nici pentru mâncare și-ar vrea să fumeze ... și n-are țigare și face paradă ținând metereze, să-l vadă oricine că nu mai e bine... Nu mai are rușine. Dar răul e

Azi țara mea a pierdut popor, de azi noapte condamnat la moarte de-o haită de tâlhari aparte... ce vor ca tot să fie al lor!? Și haita toată îs infractori ce prin minciuni i-a tot

Nu-s cert, un fals de odeist, Mă preamărind, preamărind neam, Așa de dorul lelii, în trist Viclean... Ca laude să am!? Și-i plin în jur de narcisism, Ce nici în Braille nu deslușești; Că-n

Filmul de alb s-a așternut imagini ca să șteargă, Cum pânza de ecran ar astupa poveștile filmate, Lăsând numai decor iuni, spart doar de înaripate Pe-o spumă între cer, amestecat, de câte-o neagră

Minunea există, e încă în femeie, Ce calea o știe mereu, e-o alee Ce duce parcurs negreșit la liman… Ce-nvață iubirea și-o dă fără ban. E încă natura sublim dezgolită, Când mamă, bunică,

Alerg nebun spre stația ”La moarte” În cursa mea de spectator fugar, Cu capul gol de neputință, gust amar De a fi nevinovat de ce nu pot deține; soarte! Stau condamnat degeaba la pedeapsă, Ce

Cum de frumos se leagă de extaz și cum frumos se vede?... Doar pentru că ni s-ar fi spus în ce a crede, o formă aparte de obraz, ceva mai vaporos... Și e frumos urât, grotesc, sau inestetic

Se plimbă dragostea pe-aleile în halte Cu arcași ascunși ce înfig săgeți cu cârme, Ce-i lasă drum pe artere ei, inimii, s-o salte Și doar bătăi să schimbe, gong, fără să o curme. Un iz e la

Nu se mai sfârșește iarnă, Fulgi aleargă să se cearnă, Ghioceii au înghețat... Suflet mi s-a spulberat. Peste tot sunt doar troiene, Picuri s-au lipit de gene De la lacrimi

De viața ne va despărți, Să știi, ne vom vedea prin moarte, Când numai noi doi vom refi Un cuplu, imortal aparte. Iar dacă moartea va sfârși Idila ce-am avut-o noi, O viață-n spuse o

Ai uitat să mă-ntrebi, demult, de la un timp De te mai vreau cum ziua-n fiecare zi; Cu dimineața-n roua-ți să mă scald, să fii Cum primăvara-n flori, un singur anotimp!? Ai uitat să mă-ntrebi

Au murit ghioceii, cam de-alaltăieri, deodată au lăsat un răzor întreg pustiu, petalele la gunoieri, albul în griuri… pată. Parcă-i revăd, încolonați cu ovalele în terțe aplecate în timiditatea

Am ascultat cânt în de-argint patine peste luciul gheții, Fredonări de cupluri suple se topind unul într-un altul Simultan superb scăldând în șiruri lungi sudoarea vieții Zi cu zi corp împletind

Când nu o să mă mai iubești, Mă voi fi răstignit ’n altar, Că brațele-mi vor fi-n zadar Și ochi sub spini, de mă privești. Când îmi vei părăsi amor, Voi fi găsit ’n deșert

... am vizitat din maluri, într-o zi cu Eminescu și n-am văzut catarg; era o mare fără valuri ca-ntr-un tablou de Grigorescu pe-un coviltir purtat în larg. ... m-am tot trudit într-un

Când lumea s-ar scula din rău Sau din a ei indiferență, Poate va fi din nou călău De-omor, hoție, impertinență. Când lumea s-ar trezi spășită De nedreptățile făcute, Vor fi din nou iubit,

Să pot să fac eu unic lume, așa aș vrea, Și-n fiecare zi să ți-o dau ție, o alta nouă! Cum ghiocei și toporași se spală-n rouă Să îți dau tot ce e mai pur, de ziua ta! Eu singur să dețin

Limbaju-a devenit cameleon, Căci nu mai are nicio relevanță; E doar schimbare de culoare sau de ton... Minciună ascunsă de perfid, cu eleganță. Ce-auzi nu e nimic adevărat, Căci nu cel ce

Nu cred, nu știu de-alte popoare tot se plâng la fel, într-una, Cum e poporul meu ajuns, într-un cerșit știut, proverbial, Ca și cum n-ar fi singur; el și mintea-i și-a lui mâna Să-și aibă singur