Daniel Aurelian Rădulescu

Apare iar pasul în leagăn mlădiu Din blond filiform, în exod trecător, Cu aerul proaspăt și zâmbetul viu Ascuns sub obrazul lucind doritor. E parcă parfumul din mii de femei Topite în suavul

Sunt cufundat în neputință Oricât încerc și am voință, Dar n-am idee, nici cuvinte, Nimic nu văd, mi-e goală minte... Și sufletul mi-e gol la fel, Nu simt emoție, n-am țel, Este ca și cum aș

Mă înnebunește plăcerea reușitei facile a celor ce nu mai scriu versuri, doar eresuri futile, însă pline de succes –eram să zic succesuri- ce de altfel eu le cred pe de-a dreptul debile, dar

Când dragostea începe să se scurgă, Nu mai e unica ce-a fost cândva, etanșă; Reproșuri îi iau loc în avalanșă Și căi din una-s două să parcurgă. Din orice zâmbet, rictus e, sarcasm Și caldul

Mă rog să fii... nimic mai mult; să stau s-ascult noapte și zi... Măcar să stai, să umpli vid - nimic, stupid – nimic să-mi dai... Mă rog să-ți iei -din mine vis ce ți-am promis- de

Din interes dăm celuilalt să creadă C-avem iubirea-n dar, lui o purtăm; Cum inima în palme i-o predăm, Nu amorul propriu... căutându-și pradă!? Iubitu-n sine-i egoismul ludic De-aș satisface

M-am hotărât să-mi scriu de mine, viață pe capitole, din amintiri răzlețe, că știu că de mă leg cu mintea de trecut îmi regăsesc din seva sânului de mamă, început și-așa resimt în suflet, diafan,

Mă-ncolăcesc cu opt brațe, sorbindute-n ventuze, Diform fără schelet, suflet cum gelul moale Mă strecor din abis, mă-nalț l-a tale buze, O inimă să-ți dau, sau trei să-ți pun în poale. Din

E Lumea toată o defecare, Se răspândind din hoit, treptat Mirositor, la macerat!... Împuțind Pământ, de n-ar fi Soare. Și Omu’ e tot o înfumurare, De importanța-i fermecat; De aceea-i

Zidirea din vârful de coastă, Acolo-i biserica noastră, Loc-ritul de joacă a credință De copilul ce-am fost, pocăință... Îi revăd ziduri groase, cu bolți, Sfinți de fum, cruci de piatră cu

Cutremur simt în mintea-mi Cu trupul prins în tremur De frica de neantul ce-așteaptă sus pe boltă Cu străluciri de gheață, un meteor din lumea-mi Din care gângurind mă petrec înspre murmur Ce

Sunt lângă poartă, doar treceam așa-ntr-o doară. Îi văd pe-ai tăi și tot speram să ieși afară, Că nu mă plac și tot le-am spus că țin la tine Și te-așteptam pe unde treci, dar nimeni

Dacă iarna aduce suferința frigului și bătrânețea este o iarnă a durerilor de singurătate dureroasă, de facem parte integrantă din natură, de ce nu ne vindecăm și renaștem în primăvară cu

Pe țarina, meleag natal, când vii să stai, Căci o visai cu gând copil, sau tânăr Și nu-i ce-a fost; nu ți-e la cap, un umăr... Nu poți fi doar o țintă, să tot dai! Și întors, în lumea largă

Sunt avorton, nereușit, La fel cu voi, ce mă citesc; Nu un’ din oul neieșit, Ce viața nu și-o irosesc... ... Nu sunt o piesă –neîncepută, Ce-oricând se poate prelucra- Sunt un rebut;

Pe zi ce trece e tot mai noapte, Ce numai ea e-un sfetnic bun, Căci doar tăcerea, spusă-n șoapte, Dă-n spirit șansa de-un ajun. Negrul, tihnit în lenea minții Culcată-n suav, stând pe-o

Se îngână încet, nesigur, canicular sfârșit, Cu schimbător amurg în toamnă sângerie Băută-n căni de must din ruginii de vie, Mânjind pân’ la urechi un soare-n asfințit. În verde sidefat

Stau într-un octombrie însorit cu pielea caldă Și nu pot să privesc scânteia care mă dezmiardă; Chiar mă-ntrebam, cum n-amendăm pentru pericul Potențial, cum facem pentru jucării, neprevăzutul la

Retrăim, din nou, pilda de două milenii S-aflăm poate odată ce înseamnă pedeapsă, Căci tot în greșeală purcedem cu ura Să tot dușmănim… Dumnezeu ne e vedenii, Că doar îl invocăm! Cum fitilul de

În fond suntem niște introvertiți Așa cum singuri ne creem o lume Ce-o practicăm din experiențele antume De talentați, spectaculoși, smintiți. Ne făurim de secole plăcutul, Suntem neant luat

... partea mea, de pasăre ușoară, își tot pierde din pene, privirea ageră-i tot mai alene și totuși, timpul zboară... ... și câinele din mine, bun, nici nu mai latră, nu păzește ce-am, nu mai

Trezește-te române, Ia-ți țara în mâini curate Și scrie-i castul nume Cu sânge de dreptate. Păzește-i codrii iar De cozi ce învârt topoare. La mal, să-i fii un far... Că d-eșuează, o

Pe coapse-n liră gându-mi curge, Priviri îmi pierd pe sânii-n pârg, În păru-ți fin ochiu-mi se scurge... De mijloc mic curea-mi te strâng. Cobor ș-alunec printre gambe Spre glezne lungi,

Dragostea ar trebui să se explice etic și în mod devastator a creat doar femeia, adulată, scrisă pe coli de o cenușă creponată în circumvoluții, inestetic, sămânțând în sarcina bărbatului,