Daniel Aurelian Rădulescu

Ne invadăm poetic fără vreun atestat; naiv, clasic, eclectic ne vindem la rabat. E poezia azi în goana spre declin de miile de fazi... ce vând oțetul, vin. Poem e un cuvânt, o frază fără

Săpăm pentru antichități, deci și Pământ își crește masă, Că tot depune peste ce i-a fost demult, odată, coajă Și tot mă întreb, ce e în loc de iarba ce se taie-n coasă… Deci ce la fund se pune-n

În soarele geros sclipind Pe crengile de-arbust golite Un stol de vrăbii zgribulind Se vânjolesc de frig trezite. Scena-i movila din grădină Pe albu-ntins neregulat Și câțiva pomi de

Mă las condus, induc percepte, Nu cercetez de-s rele, drepte; Grăbit le iau așa cum sunt... Perpetuu mă-ncred în cuvânt.... Chiar de parola-i inventată E-un tot taboo, mistificată De scrisuri

Ce liniște-i când doarme un cățeluș Înghemuit, topit... Cum se scufundă În moale somn al corpului de pluș Cu tresăriri ce-i mișcă guleraș cu fundă. E parcă numai cap și-un pântece rotund Căci

Nu înțeleg de unde atâta grabă, de ce se-aleargă ca nebun, Că toți ajungem, toți deodată, în aceeași zi la sfânt Crăciun Și graba însăși, ea în sine, ne este sigur defavoare, Că-n fond ce trece,

Îmi amintesc -cum ieri e azi- Ce-nseamnă gustul aventurii; Cum te simțeam pe fir că arzi... Dădeai frâu liber vrerii, gurii. Nu aveai frică de bărbat -Ce-l auzeam într-un fundal- Aveai doar

Trăim perpetuu în rușine Oh, națiune, biet popor Condus de-o gașcă; golănime Politicând interes... lor. Rămânem prinși tentacular De-o caracatiță gigantă, Infipți în ac de-un insectar De-o

Te rog să mă aștepți că vin, Nu mai respir, mor în suspin! Mi-am făcut sufletul buchet Să ți-l aduc, să-l pui la piept. Să nu mă uiți vreau, te implor! Cu zile mă topesc de dor Și nopțile

O zi, în timp, poate aș putea imagina o întâlnire, cu părinți-clone în mers pe stradă, trecând fără a avea vreo cunoștință că ne-am cunoaște de pe undeva... o altă omenire în care am fost, într-o

Sortez speranțe în culori multicolore Și gând, cu pensulă, îl întind în guașe, Să astup din țesături negre apanașe Ce tot îngrop în abisuri, ramplisând amfore. Aștept un infinit să mă destup

Aștept, cu ochi tânjind, să ieși din nou la poartă, Că-s angajat timp plin la aceeași așteptare De zi cu zi, platonic în caldă înfrigurare... Tot mă-ntrebând cum altul ți l-ai ales de

Aș vrea să-l văd pe Eminescu-n pantaloni scurți, dezinvolt Zâmbind la soare fără gânduri, doar desfătându-se pe-un câmp Mijind de flori printre prieteni veniți de pe la Ieși, din Olt, Să-și guste

La sfârșit de ”teenage”și început de matur, Am în nări trupu-mi tânăr, zbor îmi e destinat. De aripi n-am, nu mă plâng, vreau să am al meu tur; La speranță de amor... și un liceu terminat. Sunt

Se vede în zare clăbuc alb, se învolburând ca neaua-n avalanșă Ce crește, se avântând împins de-o mare în plumb topit, paloare vineție Și din inertul de copaci, parcă așteptând în liniște un

Îmi caut idoli din străbuni ca să-i pot plânge, Să-i venerez pentru dreptate, cinste și onoare, Dar nu-i găsesc și sufletul profund mă doare, Că-mi sunt doar vașnici vărsători de sânge. Mi s-au

Sper să am sufletul atât de mare, Ca atunci când trup nu voi mai fi Să umplu ceru’ între stele, galaxii... Să le simt toate aproape, ca un soare. Am cerul plin deja, că-l tot privesc Și-unit

Mă scol pe zi ce trece tot mai tânăr, Că anii-mi scad și-s parcă tot mai mic Și mintea zici că s-a culcat pe umăr, Iar pașii-s ca la început, chitic, chitic! Vorba adesea-i tot mai

Când drum întins e-n așteptare De pas știut, se înfrigurând Când nu e semn de călătoare, E precum gând te vrând, de vrând. Când pista-i doar o decolare De vise în dor, le acumulând, Te aștept

Pe spumegânde creste, trase de edecari Cu funii paralele ’n meridian, ce-ar sparge, Întinde vântul pala pe pânzele-n catarge, Ce înalță suplul cap din vis de-albi marinari. Coverta lustruită de

Să nu-mi invadez gând cu tristeți stau planton Fiindcă nu știu cum de se face de-s cam părăsit; Cum împărat sau rege ce-a urcat pe tron Și nimeni nu-l mai vrea, doar locu-i hărăzit. Așa-i se

Mă exprim greu că-s doar un început de om Și încerc să mă prezint, că-s neștiut de-o lume, De voi ce nu m-ați vrut să cresc cum creșteți pom; Măcar atât, nu doar un epitaf și-un nume. Sunt mic

Peste abisul Marianelor Răsturnat pe semeția Everestului, Mai mult decât frumusețea cuvântului și-a gestului... Ți-e sufletul descătușat, din deschiderea tuturor vanelor. Peste imensitatea

Încerc cu-ambiția de euristic Să-mi promovez preopinențe În ce cred eu c-am mai artistic... Să-nving tabuuri, oponențe. Lecturile-mi sunt tot mai rare În cursa spre-un original; Să nu-mi