Daniel Aurelian Rădulescu

Te-am alergat o noapte-ntreagă; Erai sirenă, stea, meduză, Dansai-n patine, pe-o peluză, Cu ochii verzi, sub capă neagră. Îți sărutasem ochii-n lacrimi; Sorbeai nectar dintr-un pocal, Nu-ți

E groaznic că s-a inventat plecarea -Ce de când știu mi-a dat melancolii- Împovărându-mi gândul cu uitarea Ce-mi ia din loc, în timp... din reverii. Dar nu-i așa?!... Sau poate nu tot

Sunt încă suflet înghețat și copăcel în copăcel mijesc în dalb de ghiocel; o lacrimă de alb perlat... Buzna să dau, încă mi-e frică, sub țepii reci de suliți-raze, dar mă lipesc în dulci de

Fărâmă de mesaj galactic Se convertind păgân cu sfinte Într-o cutumă, vis cu practic; Copil pierdut de-un zeu părinte. ”Dar” e, creație, crenguță De tată-n fiu născut incert La dată fixă...

Lumini pe cer Pământu-i, pe străzi, în case, în inimi, Alaiuri trec, se-adună, se scurg înspre saloane... Mustesc bărdăci cu cepuri ce-și cască-n guri arinii Uitând de rațiuni, vărsându-se-n

Îi spune vis la o poveste fără sens, ca un crâmpei dintr-un ochean cu sticle colorate, sparte, un fel de real interzis, sau un condens din tot ce-am petrecut printre ai mei, cu toții

E negru, peste alb, e frig afară, Mi-am făcut suflet șemineu... Stau pe-o sofa, lângă antreu; Visez, de cum a fost, în vară. Am inima în calde flăcări, În minte, amintiri trezesc, M-ai frânt

S-a întâlnit -în cale cu destinul Ce prin hazard, eșec l-a desemnat- O victimă, la alții; trist-festinul... Se înfrunptând din el, cel vinovat. Fără putința răului, din gene Pururi timid, ades

Sunt albul dintr-un puf de omăt Transfigurat pic de cristal - De-mi dai căldura să mă-mbăt- Din inima-ți ce-ai piedestal. Dacă deschizi azi o ferestră O să-ți pătrund în casă fulg, Un picur

În respirație e un timp; Un act total involuntar... Ea este ”in”-ul necesar Unui complex de labirint... E al alveolei inhalant În vital aport de oxigen; -Bărbat, femeie, nu e gen- E gazul,

Doar sâmbata trăim Și suntem tineri... Poate și vineri... Restul nu muncim. Doar vânăm nururi Și avem mașini. Trăim din tunuri, Nu știm de rușini. Și-avem ”fetițe” Nu să le iubim; Le

Pupila excitată în rondul buzei se prelinge pe labirintul mărunțit, de bob printre arome arse în grunj de-un brun închis și umed încă, să deslușească figurine în nume, cifre de un fin drog,

De cât o roadere de prezent, o deteriorare, n-ar fi mai bine tânăr, ca amintirile... nu, oare?... și a se prosti, așa, într-o derâdere infantilă, nu ține oare spirit de-adăpat, ca la deșert

Eram în pană acută de orice inspirație și-am ascultat, pierzându-mă, ”Când vine seara și lumini se aprind...”... Mi-am regăsit tentație călătorind în minte cu-ochi deschiși pe stradă, vara. E

”Je me promenne” pe St. Denis, sau St. Laurent, Am Dorchester în sânge, îs pe Sherbrooke. Pie IX, cu Maisonneuve, colind exuberant... Pe St. Hubert, sau Ste. Catherine, cumpăr trabuc. Sunt în

... mă rog vieții în genunchi să-mi scurgă pe piept dintre lacrimi, pe trunchi, din ploaia de timp ce spală vecie, mă rog în genunchi fericirea să-nvie. ... tot pleacă învieri, depărtându-se

M-așez peste pământul moale Sunt vlăguit de frumusețe, Vreau tot să uit, că-n lume-i jale... Planeta, e la bătrânețe. O ciocârlie stă înfiptă În raza soarelui fierbinte... În cântec inima-mi

Ești ca un gălbenuș de floare-n tei, Ești ca un puf de-un pui de-o zi... Nu mă mai știu pe mine de-unde-oi fi Doar când te văd, cum gândul de mi-l ei. Ești ca o ciută tremurând pe glezne

Oare din ce-s făcut?... Din apă? Că-mi curg ideile în neștire... Sau sunt din fier fără simțire Din hematii, sau dintr-o placă! Căci sunt și moale precum puful... Te poți culca, sau te

… nedefinit, alb scânteiază roșu asfințit, albastră rază în grena condens spre negru fum de gri intens, brumăriu scrum… închis potent în foc deschide ardent, ardent atins

Ce bucurie, am mai trecut un an, încă un an din viață Și tot va fi, neîndoielnic, ce n-a fost trecutul, tot mai bine, Plin de noroc, tot mai bogat, mai sănătos, la nesfârșit verdeață, Flori multe,

... te-am strigat, în gând și-am auzit ecoul, ca un flux de maree ce mi-a inundat fruntea, înecat de-atâta așteptare zile la rând, inutile, când numai noaptea, întunericul, el singur, îmi dă-n vise

Știai că toți îmbătrânim, Simona... ne trecem pieile prin storcător, circumvoluții ni le netezim, ne vedem rar, copil, uităm până și dor ... poate de ne-am clona... Știai că toți