Poezie
Plecare
Să nu credeți în supremația vitezei luminii...dacă vreți să călătoriți în Univers.
1 min lectură·
Mediu
E groaznic că s-a inventat plecarea
-Ce de când știu mi-a dat melancolii-
Împovărându-mi gândul cu uitarea
Ce-mi ia din loc, în timp... din reverii.
Dar nu-i așa?!... Sau poate nu tot timpul
-Ce-am căutat zadarnic să dezmint-
Crezând că despărțirea-i anotimpul,
Mereu alt-nou, frumos... avid să-l simt!?
Sigur, de când mă știu, am iubit marea,
Cea unde valul sparge stâncile-n nisip
Sau mângâie doar plaja cum sudoarea
Pe pielea caldă... leac într-un risip..
De ea mi-e veșnic dor și-i plâng plecarea
De-ultim talaz ce nu vreau să mă spele
De veșnicu-i murmur foșnit și-nfiorarea
Iubirilor vacanțelor... prefigurate-n iele.
Când plec e ca și ruperea de coaste
Cu smulsul inimii și creierul în stoarcere
Cu teama veșnică de părăsiri nefaste
Ce nu se-ntorc la rugi... pentr-o întoarcere.
Știind riscul de despart definitiv
Plecările mă deztrupează-adânc
Și-ncerc dezesperat să n-am motiv
De consonanțe triste... le-ngropând.
Am frica, ce-a vecină când se moare,
Căci părăsirea-n nesfârșit se reproduce
Acumulându-se-n finalul de plecare...
C-un sens unic și fără de răscruce.
18.02.2011
001123
0