Daniel Aurelian Rădulescu

Firave trupuri, minți junone Atât de încrezătoare în mâine, Au picat azi jertfe cazone Lui Dumnezeu… în focul câine. Ajunși pentr-un vibrato sunet, Să-l aibă un gând de înfiorare, Au fost

Viața e o autostradă cu multe miliarde de benzi pe care se intră cu echipament furnizat și se rulează între puncte de control, cu plată pentru privilegiul participării, iar din loc în loc, fără

Vreau să vorbesc de țara mea; O mână de pământ sfințit Ce mi-am lăsat, fugar cinstit, Că n-am vrut, să-mi bat joc de ea. E țara unde cinstea moare; Căci nu mai sunt părinți s-o aibă -Plecați

Mă închin la firul, plin cu noduri de necazuri, de care mă agăț și ce mă trage, suflet de atâtea viziuni -înmormântate doar de-o glie în șipotinde iazuri- ținute în zborul de cocori colilii

Mă plimb pe plutele de nori de vată, În azurul bleu, m-afund de moale voal Și-am pânze de păianjen, fine întinse, Să mă lipesc acolo sus, vreodată; Sunt solul meu, în cercetare de astral, Când

Aleargă rola încondeind foaia cu tuș S-aștearnă caldul încă proaspăt din culcuș De-o noapte-ngemănând chip gol cu spiriduș Ce-mi bântuie în mintea-mi jucăușă... jucăuș. Doar a scăpat din

Autoinventați, n-au școli corecte, ”Tupeu” le este proba ce-au trecut Vânzându-și suflet, ce și-au prefăcut; Întruchipat în exprimări abjecte. N-au niciun fel de jenă sau morală; Sunt doar

Am dat o raită prin album, Uitat de-un fad cotidian; Nici bani și nici meridian, N-am handicap, să plec la drum. Sunt clipe - de iubite dragi, Părinți, copii, puțini prieteni- La schi, sau

Am crezuri proprii, al meu intim, Clădit din tatonări un cert; Că discul nu-i nicicum concert Și propriul viitor nu-l știm! Nu cred în măști de carnaval, Sau nu comunic, de nu-i chip. N-am

Tot așa, din șpagă-n șpagă -începând cu paza porții femei de servici’- mă roagă diriginți cu știința sorții, spus așa pe îndelete; copiii cu bani fac școală... să-i împart băieți de

Mă scald cu trup și minte într-un torid octombrie-n final, Reîntors pe cheiul studențesc de-o Dâmboviță, apă Ce spală încă oraș de tranzitu-mi de-o viață, spartă-n bal De școală, într-o escală de

Din călător, pe alei de poezie M-am rătăcit, pe conul de-un vulcan Ce pare stins, lipsit de frenezie De culori vii... Era doar fadul tan! M-am dezgolit de orice precauții Și m-am întins

E un nimic, sau e-o planetă, O sferă, sau un vârf de ac. E-o țintă-n tras cu arbaletă, Sau e-un sfârșit... venit de hac. E pus, când vrei să ai respect, Un loc pe hartă, o insistență. Repară

Contur subtil de demiurg Clădit cu grijă, har, de sine. Căutător de-a fi mai bine... Perfect e în ținte, munca-i sârg! Este fidel prin dăruire... Poate avid de mult, deodată, Riscând imagine

... ce aere au să se inspire, unii, de scriu de răstignire altora, făr-a fi desemnați de vreun conclav sau preparați de școli înalte, neștiute de-o lume, numai de ei vrute cu preamărire-n

Numai mie să-mi fie destin Să nu pot să mă înalț peste chin ? Ce-i blestem ca la gând de festin Să nu pot să mă bucur, să închin ! Oh, ce sincer gândesc să fiu bun. În abstractul memoriei

Urăsc pe omul bestie, animal; Țăran perfid, sau ”domnul” din cvartal, Rânjind când c-un picior lovește Ce nu cuvântă, nu știe... ”greșește”, Otravă pune, lanțuri cu capcane, Pui nedoriți aruncă

Ascultă mamă, nu mai plânge, Căci seci… și-ai dat tot ce-ai avut. Știu, inima-ți de piept se strânge Doar gând la gând că m-ai pierdut. Tată, mă iartă, nu ți-am spus Că o să plec fără de

Mă păcălesc mereu c-o primăvară, -Promisiune-n van de reînviere- Ca mugurele, fluturi din cocon... Afară Ies năpădit de mii de premiere. Cred nejustificat în reînoire Din aeru-n culori de

Colaj întins imagini, cuvinte-n scris vorbit și fără frontiere De-acces nelimitat în năzuințe, știri, științe de nepătruns. E proba ca-n proces; ce-i evidentul cert e-adesea un ascuns De chip în

Stăm suspendați de gravitații În echilibrul spre funebru... Cu scut fragil de radiații Fugim în Univers tenebru. Suntem o piatră aruncată Rotindu-ne p-un lac de spațiu... Trăim p-o scoarță

Vreau să pătrund intim, în tine gând să înmoi, Să mă pliez, din dur să mă îndoi, Să plecăm umezi amândoi până la lacrimi, Fără a spune din secrete… plini de patimi. Vreau din atingere din

Ca-n orișice, atingem mândri, paroxismul Atunci când suntem revoltați că tembelismul Reiese la iveală din străfunduri tenebroase... De minți necultivate-n școli, se împărțind... pe oase. Dar nu

E timpul, văduvit de-ai mei, în ambuscadă, Pândit pe unde trece, poate-i fur trecuturi, Că știu c-are traseu în pasul de paradă Fără a se teme a pierde… el, are doar avuturi. Se întinde în