Scrisoarea amantului

Iubita mea abandonată sub un soare tâmp ce luminează numai oameni leșinați și inconștienți... Oricât aș încerca, imaginea ta nu se dispersează în miliardele de nonsensuri cum prevedeam. Așa cum plopii se oferă soarelui cu o voluptate timidă ca într-o sindrofie orgiastică, simțurile mele cedează în fața chipului himeric. Nu am ajuns nici un bun creștin lamentabil sau cocoșatul ce se masturbează singur pe întuneric, am ajuns doar să-ți scriu interminabile scrisori, atât de fatidice pentru mine încât lumea lor m-a claustrat ca într-o mănăstire părăsită. Daca buzele mele ar fi capabile să vorbească prin tânguiri, dacă membrele mele păcătoase ți-ar mai atinge sânul moale și pietros precum puful plopilor curtezani, sau nasul meu precum o rochie de înger ți-ar mai îmbraca corpul mirosindu-te lacom, cu desăvârșire ceea ce trăiesc acum s-ar numi viață. Văd o nălucă ce-mi apare în vis, mă bântuie pe alcovul meu trist, îmi sângerează pe buze cu pielea ta închipuită -Dumnezeule, chipul- al tău aievea și ochii mei ce nu-și revin înghițindu-te în imagini pierdute și crăpate. Comedia vieții este una scârboasă fără tine. Mi-aduc aminte cum trupul tău sfios și pudic se cățăra pe-al meu în mișcări istovitoare și onirice, când simțurile mele cedau nervos cu fiecare atingere ce făcea sângele-mi să clocotească într-un haos interminabil de cuvinte, răspândindu-se patogen în trupul meu, o epilepsie nesfârșită, tremurătura nebună și chinuită a pielii mele când îndrăznea să-ți tocească carnea perisabilă, pântecul tău plăpând lăsându-se în stăpânirea mea Despotica și haină, un tartor ce nu se satură de sclava sa, Dumnezeule, moartea înțepându-ma în mii de trepidări nebune, vuiam peste tine ca un criminal ce nu se satură de prada sa, Eu Pamanatul iar tu Luna, prunci în jurul nostru cântând la viori cu degetele fugind pe corzile înveninate și scânteiind mai puternic decât lumina verii... oh!, moartea măruntă purtătoare a desființării totale! Nu rămân decât un corp părăsit de viață plutind în largul unei mări învolburate și descompus de păsările viclene, nu rămân decât un visător cu scris nebun și bolnav ce horcăie cu fiecare silabă... Nu înțeleg nici acum de ce dragostea mea, contemplările mele nocturne s-au scurs în neantul jignirilor, nu înțeleg trupul meu ce tânjește greu încercând să se salveze degeaba! Singura alinare o am când mă duc să cutreier în natură și îmi plimb privirea pe un deal râpos chinuindu-ma sa-l urc, cu spini sfâșiindu-mi gleznele și ramuri vii demonice crestându-mă, lăsându-mi răni adânci din care greierii pot să cânte! Nici durerea nu este o mai voluptoasă alinare decât suferința naturii alături de mine, decât toate vietățile pădurii volatile și vopsite alb-negru care-mi plâng pe urma-mi precum un dispărut dintre cei vii! Ah! Demon ce sunt, însetat dupa tot ce însemni in urma-ți, după toți îngerii pe care i-ai zdrobit in picioare și animăluțele pe care le-ai salvat... Tu, nimfa, a mea vei rămâne, a mea, o pasăre închisă în colivia dulce a sufletului meu din care te vei hrăni cât vei voi, și corpul meu va fi cel al unui arab viril neobosit. Ce simțuri îmi lipsesc de nu pot vedea altă lume în jurul meu, în care tu exiști și mă trăiești? Cruță-mă căci trupul meu zbiară ca o fiară siluită, iar timpul dispare neînveninat de nimeni, scapă-mă de sindrofia asta care se cheama... viață. Al tau iubit Amant...