Daniel

Ca idee, evident că poemul nu putea decât să mă atragă (încă din titlu). Și totuși: \"cuvintele îmbrăcate în sticlă\"? De ce nu vată de sticlă? Urmează apoi un clișeu redundant: \"plouă amar\", secondat de o altă ciudățenie liricoidă: \"norii mă tachinează\"?! Altă contradicție în termeni, un joc facil de cuvinte citim ceva mai jos: \"să petrecem împreună un veac de singurătate\". Apoi, dacă \"Dumnezeu mă privește apatic\", nu știu ce Dumnezeu poate fi acela: unul creat după chipul și asemănarea noastră? Hm... Tăblițe \"din lut\", sau \"de lut\"? Orele curg \"slinos\"? Visul meu \"turbat\"?! Una peste alta, cred că Ioana are suflu poetic, ea chiar simte poetic și chiar încearcă să transmită ceva, dar nu are un univers interior suficient de garnisit, nici un limbaj adecvat în acest sens. Cred că o infuzie de lecturi aplicate din lirica universală (Elytis, Montale, Jimenez, Eluard etc.) i-ar putea umple eventualele lacune în acest sens. Încolo, despre zei antropomorfi numai de bine.

Mie mi-a plăcut subtitlul, care amintește de \"Nunta Zamfirei\" lui Coșbuc, poem esoteric prea puțin înțeles în cercurile criticii de catedră crescute la școala lui Gigi Călinescu. Legat de poem, eu zic să n-o mai periați atâta, mai mult rău îi faceți, stimați (b)locatari și concetățeni. Ioana nu scrie rău, chiar dimpotrivă, dar de greblat mai sunt destule... iată câteva formulări rebarbative, deja prea numeroase pt un poem atât de scurt: \"balansat\", \"între două iluzii\" (nu-mi spune nimic), \"îmbrăcând fantome\".

Dincolo de valoarea personal-subiectivă a unui astfel de text (la rândul său, un fragment dintr-un volum mai amplu probabil, terminat sau încă în lucru) sub aspect memorialistic (memoriile se scriu la maturitate, așa cum o face și d-l Tașcu, nu se debutează cu texte autobiografice, după cum făcea Patapievici nu cu mulți ani în urmă), trebuie subliniată și valoarea istorică a textelor din această serie. Nu demult Guenther Grass, nobeliat pt. literatură, și-a scris și publicat la rândul său autobiografia, esențială la rându-i din această dublă perspectivă: formarea autorului și tribulațiile acestuia, cât și recuperarea istoriei. Alt exemplu care îmi vine în minte din spațiul german este Marcel Reich Ranicki. Domnul Valentin Tașcu nu are nevoie de prezentare. Ne bucurăm de prezența dumnealui alături de noi pe agonia, iar textul ar trebui în mod firesc evidențiat (recomandat, prima pagină etc.).

Pe mine textul de mai sus m-a facut sa ma gandesc la Insemnarile lui Malte Laurid Brigge a lui Rainer Maria Rilke. Aceeasi proza poetica prin intermediul careia autorul descrie un univers personal, halucinant pe alocuri, si poate tocmai de aceea fascinant - ca si capriciile lui Piranesi. M-a mai trimis si la Cristian Popescu, cu al sau univers al copilariei, in care intotdeauna era loc pentru tramvai, prezenta bunicii sau a mamei, vata pe bat etc. (Cuvant inainte) Evident, acestea ar fi doar niste repere livresti, pentru contextualizare. Emil isi pune in valoare vocea proprie. Finalul este psihanalizabil, atat la nivel oniric, cat si mito-critic: ma refer la visul ce se construieste, precum turnul Babel, pe schele, la muntele din vis, care munte contine o grota etc.

Acest text curge lent, dar ireversibil, precum lava. E suficient de lung pentru a te prinde și a te lua cu el, iar la finele poemului te redescoperi sub alte auspicii. Cred că aceasta e condiția numărul unu a poeziei, capacitatea de a te transporta în alt univers, al autorului sau al obsesiilor lui, în orice caz, altul. Poezia lui Marius Marian Șolea reușește acest lucru, numai că metaforele lui, deloc șocante, dar foarte personale, îți induc această senzație abia după lecturi repetate. Lirica lui, ușor prozaică, pentru că autorul este un cinic (sau stoic dacă vreți), și nu sentimental, se insinuează subtil, făcându-te să revii la text. Poemul de față, pe care l-am citit pentru prima oară în Convorbiri Literare cu ceva timp în urmă, mi se pare unul din cele mai reușite din acest nou volum, Liber. Există o cadență monotonă specifică poemului în proză care îl prinde pe Marius Marian Șolea ca o mănușă, fără îndoială mai bine decât ar face-o prozodia clasică – cel puțin dacă judecăm pornind de la textele de față.

»... der ewige Geist schuf einen Riesen, der jenes blinde Tier, das in uns wütet, zu bändigen und in Fesseln zu schlagen vermag. Bewußtsein heißt dieser Riese, aus dessen Kampf mit dem Tier sich die Spontaneität erzeugt. Des Riesen Sieg ist die Tugend, der Sieg des Tieres, die Sünde.« (E.T.A. Hoffmann, Die Elixiere des Teufels)

Frumoasă și amețitoare, pentru cititorul neavizat, peripatetica incursiune a autorului prin bucoavnele eticii; iată că Felix, poetul, precum cândva Eminescu, trece treptat de la \"cânt la gând\", înțelepțindu-se cu fiecare... text. Dispoziție pascală? Meditamus igitur...

Ma rog incet cu fervoare mi se pare oximoronic, cel putin ca perceptie. Imi place textul si tema alese, dar per ansamblu parca lipseste ceva... primele doua catrene mi se par ok, dar tensiunea se pierde spre final - mi-e dor de cei de-acasa etc. - devine chiar siropos si usor lacrimogen. Cred ca daca ai gasi niste metafore mai tari, asa cum apar in poemele de razboi ale lui Radu Gyr

(Ne-am tarat, julindu-ne pe coate,
pana-n fundul gropilor posace.
Din mantai curg mlastini desfundate,
in bocanci ne clefaie baltoace. etc.),

textul ar avea numai de castigat.

Felicitări lui Traian pt. cronică, mi se pare foarte bine scrisă (în sensul de riguroasă, reflectând cât mai îndeaproape ce s-a discutat la cenaclu); mă refer mai cu seamă la cei care nu pot ajunge de regulă la Deko, dar își doresc să știe ce și cum s-a petrecut acolo.

Spuneam la cenaclu că textul poate fi urmărit din cel puțin două perspective opuse: din afară și din interior, înainte sau după lectură, în sine sau în context ș.a.m.d. În funcție de acest criteriu în receptare vor predomina observațiile critice sau cele apreciative. În acest sens, mie personal mi se pare că între o piesă de teatru și un roman, între dramatic și epic, între teatru și proză sunt mai multe deosebiri decât asemănări. În acest sens, aminteam faptul că la un moment dat Friedrich Dürrenmatt ajunsese să renunțe la proză în favoarea teatrului, în vreme ce un Botho Strauß, ceva mai târziu, a renunțat la teatru în favoarea prozei. O povestire e scrisă pentru a fi citită. O piesă e scrisă pentru a fi jucată. Întreg procesul prin care mesajul ajunge de la emițător la receptor e diferit: în cazul teatrului, spectatorul are un rol mai degrabă pasiv, în cazul prozei, dimpotrivă – fără efortul de a lectura și trece prin filtrul mental la un mod activ conținutul cărții, obiectul artistic rămâne inaccesibil ochiului profan. În acest sens, orice mare roman implică un anume tip de inițiere, pe când o piesă de teatru are întotdeauna ceva vulgarizant. Piesa se desfășoară într-un timp și spațiu obiective, în fața ochilor noștri, a urechilor noastre. Proza se desfășoară într-un timp și spațiu eminamente interioare, care pot avea un alt ritm și o altă curgere de la un cititor la altul. (La poezie lucrurile se complică/simplifică și mai mult: dacă teatrul se desfășoară în trei dimensiuni, iar proza în două – precum visul –, poezia tinde către acel nunc stans prin care Boethius caracteriza veșnicia – o singură dimensiune în care e cuprins totul, un punctum saliens în care explodează întregul univers, precum Alephul borgesian.) Mai spuneam că la un moment dat afirmi că spre deosebire de Chretien de Troyes, Wolfram von Eschenbach susține altceva, și apoi dai un citat în limba franceză – aici fie dădeai citatul în original, în germana veche, fie în traducere. Felix a amintit câteva cărți care trebuia incluse în acest studiu: aș aminti și eu Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister de Goethe, roman centrat în jurul lumii și problematicii teatrului. Mi-a mai plăcut faptul că, spre deosebire de autori americani precum Sandu (sic!) Brown, Ioan Petcu, în bună tradiție europeană, nu vulgarizează Graalul, reducându-l la ceva material (o cupă, o persoană etc.), ci subliniază caracterul mitic al acestuia, ca simbol al unei căutări permanente, ca sete de Absolut. Am mai exprimat și rezerva că Graalul, care stă în centrul acestei cărți precum un fir al Ariadnei menit a călăuzi cititorul spre centrul labirintului și înapoi, ar fi trebuit poate menționat cumva în titlu. De asemenea, notabilă paralela dintre literatura medievală și acel filon postmodern care, de la T. S. Eliot până la Gianni Vattimo și Umberto Eco, pledează nu pentru fragmentarism și destructurare, ci pentru pluricentrism și neohermetism, așa cum s-a mai zis. Last but not least, e admirabil faptul că o tânără autoare de 24 de ani are asemenea preocupări și scrie o astfel de carte. Felicitări așadar și... la mai mare! :)

Gâlceava asta de trei lei în marginea poezelelor cu prostii e puerilă și complet inutilă. Dacă se va întâmpla ceva notabil azi la Deko, asta va fi lansarea de carte a Ioanei Petcu. O carte excelentă în opinia mea (pe care am parcurs-o aproape integral zilele astea), deși s-a scris deja nu o căruță, ci un vagon de cărți pe tema asta. (Voi reveni cu un comentariu mai amplu după discuțiile de la Deko.)

P.S. Steluța e pentru Ioana, evident. Pt. cartea ei și pentru efortul, migala, acribia și acuratețea comasate între copertele ei: \"A scrie înseamnă a fi.\" (Sentință cu care se încheie volumul.)

Frumos îți șade moncher, colo la Dublin, în Irlanda! Tocmai voiam să-ți propun să citești într-o ședință de cenaclu agonia.ro. ;) Dă și tu un semn când te întorci pe plaiuri mioritice (dacă te mai întorci :D). Excelent poem, ca de obicei. Nu-ți mai pun steluță, te-am trecut deja la clasici. B-)

Foarte interesant, personajul intervievat + ma refer, evident, la tot ce are de zis. Lectura recomandata, daca nu chiar obligatorie. Impresiile de calatorie mi-au amintit de Calatoria in Italia de Goethe, ma refer la detaliile pe care le invoca Comanescu - e si acesta un dar/har special, de a fi capabil sa observi, dar si sa redai amanunte semnificative, in stare sa refaca atmosfera traita la fata locului.

Sonetul de față în schimb mi se pare chiar superb. Excelent realizat la nivel de formă, prinde bine și contextul istoric, iar versul final - marcă specifică a sonetului - conferă greutate/gravitate textului în ansamblu. Așa da!

Presupunând că textul e un dialog între un el și o ea, \"ca un sărut pe barbă\" e o construcție grotescă, presupun că autorul voia să zică bărbie, dar evident că ar fi rupt rima. (E-adevărat că la bărbie se mai zice și barbă, dar eu aș evita astfel de exprimări nu neapărat prolixe, dar care lasă oricum loc la interpretări.) De asemenea, aș atrage atenția asupra \"unui heruvim\" (care e de fapt un plural în ebraică, singularul fiind mai degrabă \"heruv\"). Încolo, Cristian Vasiliu rămâne unul din autorii pe care îi citesc cu plăcere pe agonia.ro, și uneori îi mai acord și steluțe :)

E firesc să nu găsești dovezi legate de învierea lui Isus dacă le cauți la nivel material. La acest nivel nici nu pot fi găsite. Învierea lui Christos e ceva de ordin spiritual, care trebuie luat ca atare. Filmul nu dovedește în fond decât un adevăr știut, dar limitat (înainte de a se face asemenea filme, au bătut destulă monedă pe tema asta teologii protestanți, de la Adolf von Harnack încoace, pe urmele disputei paleocreștine dintre monofiziți și nestorieni). E ca și vechea poveste legată de entropie și a doua lege a termodinamicii - în contextul axiomatic dat, ele sunt valabile, dar nu și în general. Legile fizicii ca atare nu sunt aplicabile decât regnului mineral, anorganic, de vreme ce abordarea materialistă care stă la baza acesteia nu ia în calcul decât materia (deși fizica modernă - relativismul lui Einstein, fizica cuantică etc. - începe să descopere tot mai des în spatele materiei... spiritul).

Mi-a plăcut textul. De fapt, în general îmi plac intervențiile lui Cosmin, și la Deko bunăoară, în măsura în care, deși nepretențios (sub semnul acelui cioranian \"ne maimuțărim tot timpul\") Cosmin are de fapt mereu ceva interesant de zis. E vorba de o luare de atitudine notabilă. Discuțiile în contradictoriu (de mai sus) sunt inutile/infantile. O singură precizare: McGluhan e de fapt - sunt convins că Cosmin știe, dar după cum se poate constanta, puțin îi pasă (era să zic „i se rupe\") de ortografie - McLuhan, iar citatul sună de fapt „We become what we behold. We shape our tools and then our tools shape us.\" Ideea în sine însă are rădăcini mai vechi, în filosofia lui George Berkley („esse est percipi\", sec. XVII).

E un eveniment care merită scos în evidență. Cine are posibilitatea să participe, eu zic să nu stea pe gânduri, nu are decât de câștigat. Adam Puslojic e celebru în primul rând pentru prietenia cu Nichita și munca de traducere din opera a numeroși scriitori români, dar sunt convins că și aceste volume din creația personală rezervă cititorilor o surpriză interesantă.

\"Nu știu alții cum sunt\", dar mie mi se pare că ședințele de cenaclu se prelungesc inutil de cele mai multe ori. Nu știu exact ce ar fi de făcut (asta, în cazul în care și alții sunt în asentimentul meu) - poate că moderatorul ar trebui să țină mai ferm în mâini hățurile întrunirilor și să strunească mai bine intervențiile comentatorilor, poate că și comentatorii ar putea fi mai exigenți cu sine, mai conciși atunci când vin la microfon, mai drastici cu lălăiala (în sensul de a nu o întreține) șamd. Altfel, dintr-o întâlnire densă, tensionată în sensul bun al cuvântului, iese ceva lax, iar după câteva ore de bâjbâială mai mult sau mai puțin la obiect, pleci de la Deko întrebându-te cu ce te-ai ales. Moment în care te decizi fie să nu revii prea curând, fie să părăsești sala de acum înainte în toiul discuțiilor (ceea ce iarăși nu se face, dar nu prea ai de ales) etc. Nu mai vorbesc de faptul că ședințele sunt de regulă programate la orele 14, și tot de regulă încep pe la două jumate.

Ceea ce impresioneaza in poezia Ioanei este nu doar faptul ca reuseste sa evite tentatia vulgaritatii, care paste tinerii poeti ai momentului la fiecare colt de poem, ci si felul in care reuseste sa sublimeze experiente cotidiene comune sau amintiri ce evoca universul copilariei in metafore de proportii, ce ridica discursul de la prozaic la liric si textul de la simple insemnari la poezie. Emotia autoarei se deschide atat catre lumea ingerilor (sunt ingerul din vata de zahar), cat si catre cea a mortilor (palmele arse ale umbrei), credinta insa nu este lipsita, arghezian, de indoiala (cerul, osuar de rugaciuni). Peste toate acestea pluteste o atmosfera de o rara puritate si gingasie feminina, aproape unica intr-un orizont poetic saturat cu secretii umorale, menstra si blazare de doomiista trecuta inainte de vreme (de la Rodica Draghincescu pana la mai batranerele Elena Vladareanu, Diana Geacar, Oana Ninu et Co.)

Comentariul de mai sus mi se pare atât de deplasat, încât mă lasă fără grai. De dragul exercițiului intelectual însă, și spre propriu-mi amuzament, voi face câteva precizări (inutile în cadrul unei discuții între inițiați în aceste probleme, dar vajnicul autor al textului „eseistic” de mai sus ține să ne asigure că NU este un inițiat.) În primul rând nu comentez catafaticul și apofaticul, ci textul reprodus mai sus, scris în marginea acestei teme. De comentat au făcut-o deja alții, mult mai bine decât am putea-o face noi. Dacă nu v-ați propus altceva decât să reproduceți ce au spus alții, încă o dată, textul de mai sus e o pură pierdere de vreme. În al doilea rând, dacă curentele culturale și școlile enumerate de mine nu au legătură cu catafaticul și apofaticul, mă tem că nu ați înțeles nici în ce constau cele din urmă, nici cele dintâi. Legat de textele mele, dacă tot admiteți că nu vă pricepeți, nu văd de ce țineți morțiș să dați cu mucii-n fasole o dată în plus și referindu-vă la ele. Mă rog, vă privește. Mi-am dat seama de faptul că sunteți irecuperabil în momentul în care ați început a-mi vorbi despre înzestrarea inteligenței artificiale cu conștiință, respectiv conștiență și alte asemenea bălării. Am deja senzația că vorbesc cu un soi de cyborg pentru care termeni precum conștiință sau conștiență nu sunt decât niște abstracții. Dar mă resemnez la gândul că dacă nu Dv., măcar alții vor cerne grâul de neghină din cele de mai sus și vor trage singuri concluziile de rigoare. Și succes la munca de Frankenstein pe care o realizați, probabil de aceea de prin anii șaptezeci nu ați mai avut timp de literatură, ați fost prea ocupat cu generarea a tot soiul de golemi, homunculi și alte lighioane (pesemne în asta constă, după Dv., adevăratul spirit al alchimiei!) Până atunci, prefer să mă odihnesc la umbra gorunului lui Horia, decât pe asemenea clonate meleaguri (era să zic coclauri). Auguri.