Daniel

Țin să mulțumesc autoarei pentru cronica de mai sus la încă proaspătul meu volum de poeme - mă onorează, aruncând lumină dintr-un unghi nou asupra cărții. (Cititorii doritori mai găsesc încă exemplare la chioșcul Muzeului Literaturii Române.)

Interesantă, discuția de mai sus despre impostură: întrezăresc aici cel puțin două sensuri, insinuate deja în text. Impostorul în sens propriu, și cel în sens figurat. Impostorul la propriu este cel care CULTIVÃ impostura (un caz nefericit: Marin Mincu, deținător al premiului Herder, cel care l-a tradus, împreuna cu d-na Ștefania Plopeanu, pe Umberto Eco în limba română, l-a adus și mai apoi în România pe Eco („cel mai mare romancier al sec. XX” - Radu Cernătescu), tot el fiind cel care, din simpla dorință de a nu pierde acest ultim tren al generației „lubricilor” (Manolescu), a doomiismului în pulbere, care i-a oferit nesperata șansă de a le fi vajnic susținător, din păcate doar prin prestigiul personal, nu și printr-o critică adecvată de DIRECȚIE.

Celălalt tip, cel figurat, al impostorului, e ceva mai puțin tragic, și poate chiar mai interesant: e cel al scriitorului creator de istorie. S-a vorbit mai sus de „impostura lui Cărtărescu” (Cimpoeșu), care vorbește despre ceva ce nu există: „postmodernismul românesc”. Scriitorul este însă un creator de lumi, și dacă o realitate nu există, nu înseamnă că ea nu se poate naște din chiar acest imbold (E. Bernea). Aici Gellu Dorian vorbea de „zonele noi” pe care le cucerește orice scriitor de vocație. Umberto Eco, de care am adus deja vorba, a dedicat un întreg roman exact unui asemenea așa-zis impostor: Baudolino.

Atâta timp cât putem face distincția între cele două tipologii, cred că ne putem înțelege.

sub aspectul initierii, operele unor evola, schuon sau guenon sunt niste copilarii in raport cu contributia lui steiner. cei dintai vorbeau din auzite, cel din urma din experienta directa si convingere interioara. (traditia hindusa face o distinctie clara intre textele de inspiratie divina - shruti -, si cele rememorate doar - smriti - , transmise prin “traditie”, acea traditie cu care se bat in piept cei care nu mai au acces la cunoastere). din pacate, asa se intampla cand cei care vorbesc se rezuma la ce au citit despre steiner in textele lui guenon dedicate teosofiei. de altfel eliade – cel care cunostea contributiile unor guenon, schuon sau evola, dar si opera lui steiner - a scris in termeni elogiosi despre cel din urma (vezi articolele din cuvantul lui nae ionescu); pe cei dintai in schimb, i-a criticat nu de putine ori, fara a-i privi ca pe niste modele sau initiati, cel mult ca pe niste scriitori interesanti. (prea original nu a fost geunon nicicand – in afara de a repeta lucruri citite in textele sacre, in general se rezuma la etimologii “mistice”si “argumente” fanteziste - pe care umberto eco le demonteaza in carti precum limitele interpretarii s.a.) chiar si cartile lui steiner dedicate filosofiei clasic germane sau operelor stiintifice ale lui goethe ar fi suficiente pt a inlatura din discutie astfel de comparatii. dar nu e aici locul sa discutam despre steiner; atrag doar atentia asupra asertiunilor discutabile – nu putine de altfel – din textul si commurile de mai sus

daca poate face abstractie de pretiozitatile care abunda in text si de formularile redundate, de care te lovesti la tot pasul, exceptand si gafe inofensive sau constructii oximoronice de genul “în buna tradiție a misticii speculative revelația este mult mai importantă decât rațiunea”, cred ca cititorul poate gasi in textul de mai sus o lectura utila. de subliniat, asa cum arata si autorul, ca initierea rozicruciana nu presupune vreo apartenta masonica sau de altfel, cea din urma fiind mai degraba apanajul celei dintai. (de admirat, totusi, elanul juvenil cu care autorul incearca sa redea masoneriei actuale, acest ghiveci cosmopolit, indistinct de cel postmodern, stralucirea pe care o avea, prezumtiv, candva…)

excelenta cronica (parerea mea!) cred ca va ramane in... analele criticii literare, din care va fi scoase peste oaresce decenii sau secole (mai stii?), cand cei care vor avea de partea lor si girul timpului il vor scutura cronica lui felix de stratul gros de praf de care va fi pesemne maculata, iar pe felix il vor deshuma, dar nu pentru a-i infige un tarus (cum ar crede tanarul cititor de azi, care percepe criticul de serviciu ca pe un vampir insetat de sange), ci pentru a-i lua mulajul si a-i inalta un bust, cine stie, poate in parcul carol, la obelisc (langa fictiva catedrala a neamului) sau poate la el in parc, in IOR, unde va renaste titanul (adica felix, nu cartierul) una peste alta, mi-a placut. nu prea sunt eu de acord cu felix in multe privinte, dar daca ma uit in jur, parca e totusi pe inima mea. ca sa punctez, mi se pare ca a observat cu pertinenta atat bune cat si rele in opera \"marelui\", \"inegalabilului\" si totusi atat de umanului MC (nu Hammer draga... aista, al nost, cel cu cainii rosii si privire injectata) personal, desi practic un alt fel de proza decat felix (pe care l-am si criticat partial pt \"Tandru si rece\"), ii dau dreptate atunci cand spune ca \"mirciulica\" e un tip \"dastept\", dar si complexat (poate de aici, dimensiunile kilometrice ale romantzului sau). vorba orientalului, un chil de portocale are acelasi gust cu una singura, carevasazica, mutatis mutandis, o pagina (hai, zece!) din orbitor are cam acelasi gust cu restul catorva sute (mii?) cartarescu ramane pt mine prin nostalgia, iar de acolo, imi e suficient un sg exemplu (ruletistul) pt a ma lamuri ca am de a face cu un autor de valoare. restul e maculatura, cum spunea verlaine... B-) P.S. apropos de ce zicea toni, prietenul nost de peste prutul care trece prin viena, tot MC e de vina, atunci cand spunea (intr-un interviu din FAZ parca) cat de mahnit e ca e perceput ca autor dintr-o tara fost comunista, si ca nu e vazut ca autor pur si simplu. pentru ca daca proza lui fantastica nu ar trece prin trecutul nost proletcultist, MC ajungea direct la clasici (adica era ingropat de mult). opera lui va ramane (macar in parte), dar premiile pe care le iau unii si altii la ora actuala (elfriede jelinek, orhan pamuk, salman rushdie samd) favorizeaza tocmai pe acesti \"umiliti si obiditi\" (daca tot veni vb de dosto) de soarta care suntem cf sondajelor din ultimele almanahe (ca sa zic asa, pt a-l parafraza pe indimenticabilul vanghelie, proaspat reales premar in comuna numita RFG - rahova, ferentari, giurgiului)

n-ai vrut critici lesinati, in schimb ai preferat o voce mai pe gustul bobolatiei. acu uita-te si matale ce a iesit: un roman \"turbo\", \"tunat\" samd. cred ca iti dai seama ca orice cititor serios nici nu mai deschide cartea

mai fericitule, ce sa zic, poate ma insel eu. mai cu seama daca un critic \"greu\", de talia lui roberto serban scrie atat de entuziast despre carte pe coperta IV... :)) vezi ca au facut un ghiveci astia de la cartea romaneasca pe situl editurii, ti-au pus alta prezentare pe prima pagina, au dublat-o pe a lui RS in cea dedicata... (o fi fost lectorul beat, i se mai intampla si lui petre stoica pe cand era corector la Univers). poate se sesizeaza careva

de regula sunt mai dur in commuri, dar pt ca autorele vizat imi e si prieten, ma voi multumi sa fiu... tandru si rece. cred ca a venit vremea ca musiu felix sa depaseasca faza exercitiilor de stil, ne-a demonstrat cu varf si indesat ca are deja condei. altfel, aceasta \"incremenire in proiect\" ascunde fie teama ca nu va convinge, fie o lipsa de continut ideatic. fragmentele de mai sus, oricat de bine frazate si seducatoare la nivel de suprafata, nu spun mare lucru. asteptam deci - timp ar mai fi, dichterul nost e inca june - in continuare marea opera, aperta au ba. pana atunci...

Nimic mai adevărat decât citatul de mai sus. Problema e că Baștovoi cade în aceeași capcană. De dragul unicității, apucă calea călugăriei. Că nu are autentică vocație monahală stă mărturie chiar această carte, care dovedește renunțarea lui la lume este formală, de suprafață, de vreme ce ieșind \"din lume\" pe ușă, se întoarce pe fereastră. Degeaba întorci spatele lumii la nivel fizic, dacă continui să porți cu tine aceleași obsesii la nivel mental. Un monah nu mai are nimic de demonstrat \"lumii\", și nu simte nevoia să fie validat de \"înțelepciunea\" acesteia. Atunci? Orgoliu creator? Nu e nimic rău în asta, numai că există aici două trenduri care se bat cap în cap: tăierea voiei proprii cu orgoliul micului creator, de sorginte luciferică, ce animă orice scriitor autentic, prin care acesta se compară cu Marele Creator. Un scriitor e mai smerit însă, pentru că își asumă condiția, și nu pretinde a fi altceva decât este. Baștovoi „e smerit, mândrulețul”, după cum se exprima undeva părintele Arsenie (de unde și titlul, de o umilință ostentativă). El vrea și la munte și la mare, și monah și mirean, și supus și revoltat, și missionary position și doggy style. Ei bine mon cher, nu se poate! Make up your mind, până nu e prea târziu. Altfel, din mândrie o dai în lăcomie, și până la cele șapte păcate capitale nu mai e decât un pas... Ipse dixit. B-)

P.S. E de luat în seamă cuvântul de spirit din final, „așa să trăiești pe pământ, ca și cum nu ai fi, dar la plecare să lași un gol în urma ta.” Numai că prin ceea ce face/scrie, Baștovoi dovedește până una alta exact contrariul.

multa lume buna la satu mare cu sus numita ocazie

o erata:

Iată lista invitaților, citită la deschiderea festivalului, în data de 21 octombrie:

Tin sa-i multumesc lui Petre pt. frumoasa cronica la volumul meu de poeme, si sa-l felicit cu aceeasi ocazie pt harnicia de recenzent si redactor de care da dovada pe agonia, arcada, hermeneia, europeea s.a.

Cele bune,

Iata un interviu nu doar interesant, ci si extrem de actual. Limbajul abstract uneori, stiintific alteori, ii va descuraja poate pe unii cititori, dar pana la urma tocmai in asta consta provocarea.

...hai să-ți mai trag un ghiont în coaste. Zici matale mai sus (recte, mai jos):

\"Când renunță la ludic, scriitorul se complace într-o contemplare a curgerii universale, opțiunea sa eleată visând mereu la escapadele heraclitice: „Trăim pe creasta unui val pitic/ce-abia își scoate nasul dintre alge/ne aburcăm pe vârfuri doar un pic/și valul gol de-a bușilea se sparge./[...]/Tot ce ne e îngăduit de sus/e să privim, pe spate, pescărușii/ce-și mână cârdurile spre apus/și au de-argint catapeteasma gușii\" ( Valul).\"

Ceea ce vrea să spună de fapt autorele e că, tocmai invers: suntem în miezul perisabilului heraclitic și uneori mai privim cerul înstelat/eleat, empireul homeric/platonic. Mai exact, aici se reflectă tragismul românesc (indus din titlul volumului), al unui neam mic, cu sclipiri de geniu, dar... cam atât. (Ceea ce e de fapt o șansă pt individualitățile puternice/excentrice, pt. că într-o cultură mare ești strivit sau luat de val, dar asta e altă poveste.)

Ich liebe den Verrat, aber...

Cu amor (vorba lui Pleșu),

D.

Mon cher, la Blaga lucrurile stau exact invers: cunoasterea luciferica este cea care voaleaza misterul, cea paradisiaca il distruge. ;)

Toni, la modestia traducatorilor contribuie poate si constiinta faptului ca \"es geschieht nichts Neues unter der Sonne\", si ca e o copilarie sa credem ca putem reinventa roata, cand deja s-au scris atatea. Pt mine personal, este unul din motivele pt care ich es vorziehe, mich mit dem Text eines grossen Autors herumzuschlagen, decat sa incep sa scriu poncifuri. Dar exista si o satisfactie a traducatorului - mai discreta, mai subtila - aceea de a falicita cititorilor accesul la un text de valoare la care altfel ar fi ajuns poate mai tarziu, sau deloc.

Volumul meu a aparut la editura Muzeului Literaturii Romane, gratie lui Marius Marian Solea (cine vrea sa stea de vorba cu un om serios, il poate contacta). Stimabilul Robert Serban nu m-a tinut la curent, asa cum era normal, de fapt nici macar nu a catadicsit sa imi raspunda. Eu sunt cel care, dupa vreo doua luni de asteptare inutila, am renuntat si am anuntat editura ca imi retrag manuscrisul. Abia atunci si-a amintit si musiu Robert Serban ca mai exista si mail. Despre calitatea textelor mele s-au exprimat deja in scris (chiar in carte) oameni precum Valentin Tascu, Radu Cernatescu sau Cristian Badilita. Poemele mele nu au nevoie de girul unui Robert Serban (fata de mai sus numitii, practic o nulitate). Legat de fotografii, ce sa mai zic, sunt facute chiar cu aparatul meu, cu ocazia decernarii premiilor Observator Cultural. Numai ca ele au fost facute inainte ca Robert Serban sa isi dea arama pe fata, intr-un moment in care inca mai credeam in el, si inca asteptam o confirmare de la editura. Ma mir ca are nesimtirea sa mai aduca vorba si de asta. Mai mult decat atat, exista pe Agonia membrii care pot confirma experiente similare (din cate stiu eu Andrei Novac, Daniela Sontica si altii). Robert Serban e un neserios, si cam atat. Probabil a fost intotdeauna, dar am preferat sa pornesc de la premiza de nevinovatie. M-am lamurit intre timp cu ce fel de specimen am avut de a face. Cam atat.

Distinsul om de cultură Robert Șerban numai distins nu e, cel mult destins - cine știe, cunoaște. Cât despre om de cultură, ce să mai zic - mai mult de-o grămadă. De păstorit păstoresc alții editura, fii pe pace. Cască ochii deci, s-ar putea să ai surprize - și nu din cele mai plăcute. (Timișoara a dat numeroși oameni de cultură adevărați: Șerban Foarță, Livius Ciocârlie, Petre Stoica, Cornel Ungureanu, Dana Anghel, Marcel Tolcea, Tudor Crețu și mulți alții. Din păcate - sau din fericire? - Robert Șerban nu se numără printre ei.)

observ o serie intreaga de aparitii notabile in ultimele zile, de fapt o adevarata explozie de (volume de) poezie pe agonia si in afara ei (uba, micu, tita, ruse, carlea, bogdan marin, banu... si altii), tin sa-i felicit pe toti pe aceasta cale si sa le urez spor in a doua jumatate a lui 2007.

legat de prezentarea lui florin de mai sus, atrag doar atentia asupra unui pasaj prolix (dupa mine):

\"Poezia scrisă de Dan Cârlea nu poate fi asimilată, credem, nici uneia dintre paradigmele poeziei ce au marcat istoria noastră literară trecută sau prezentă. Și asta, nu întrucât anumite calități stilistice ce o definesc nu sunt decelabile în producții literare notorii, cum ar fi vigoarea limbajului, elasticitatea și flexibilitatea vocabularului ca o coardă întinsă între zonele existențiale extreme, ingeniozitatea de a nu căuta rezolvări și de a prinde, în schimb, semnificația momentului, adesea tragică, o excelentă relație cu cuvântul, ce poate fi asemănată cu dragostea creștină, care nu caută la fața omului.\"

prima fraza mi se pare deplasata, a doua fiind cea alambicata: \"...nu intrucat... nu sunt\"?!

auguri,

Reusit poem, autorul si-a format deja mana intr-ale sonetului, nu cred ca mai surprinde pe cineva. Apare insa o discrepanta la nivel atitudinal: daca de dragul rimei spui \"printe\", puteai spune la fel de neaos \"ortodocsi\", renuntand la pretiosul \"ortodoxi\" (nici nu cred ca e corect). Incolo, toate bune.

Cronica e bine făcută, dar mai sunt și mici scăpări. Fac aici o rectificare cu privire la afirmațiile mele: spuneam că poezia Aidei reflectă vârsta pentru a recurge la un eufemism și a nu spune că e juvenilă. Mai spuneam că nu cultivă foarte aplicat sau conștient simbolul, și tocmai din acest motiv se pretează la o psihocritică în care hermeneutul pleacă de la metafore obsesive/obsedante. Poemul lui Geo Dumitrescu de care îmi aminta Kinky se numește Portret, vide infra. Legat de condiția creatorului, spuneam că autorul trebuie să se retragă în spatele textului, iar textul, nu autorul, să supraviețuiască mai departe singur. Celelalte detalii au fost redate corect - la câte s-au spus, e firesc să mai fie și scăpări.

Geo Dumitrescu, Portret

Acum pictez un tablou mare –
vreau să-mi fac un autoportret.
Aici o să desenez inima – o gămălie de chibrit,
aici, creierul – un aparat sacru și concret.

Undeva vor fi neapărat nasul, gura,
n-are nici un sens să omit ochii – două semne de întrebare,
aici în colț o să-mi pictez gândurile –
o claie informă de rufe murdare.

Pieptul – o oglindă cu poleiul zgâriat –
va lăsa să se vadă interiorul
(cu totul neinteresant, indefinitiv),
sus, sprâncenele își vor schița zborul.

Două aripi vor fi probabil și urechile,
fruntea cutată – o scară către infinit,
buzele, arc perfect, vor reprezenta pentru eternitate
obsesia roșie a sărutului-mit.

Un ochi atent va mai putea zări, în fine,
cicatricea unei găuri în frunte,
sau în maldărul recuzitelor inutile,
ceva ce ar putea să semene a ideal sau a munte ...

Din volumul « Libertatea de a trage cu pușca » 1946